25 martie 2009

Individualismul profesional…

Gabriel Bălaşa, Blog: http://gabriel.balasa.ro

Chiar dacă până acum am avut încredere în individualismul meu profesional, nu pot să nu mă întreb ce nu este în regulă cu acesta.

S-a transformat oare acesta într-o armură ce mă copleşeşte cu greutatea propriei sale autojustificări?

Poate acesta să fie privit şi altfel decât într-un sens strict tehnic?

Este adevărat că există multe întrebări fără răspuns în societatea românească, la fel cum există şi multe răspunsuri fără nici o întrebare de care se pare că nimeni nu are nevoie.

Dar mai ales există un blocaj evident, pe care încercăm să-l depăşim cu nişte tertipuri de păreri personale pe care dorim să le impunem tuturor ca nişte perspective autolimitante, pentru a ne amăgi ca totuşi noi facem ceva.

Probabil că toate acestea ne-au adus azi într-o multitudine de confuzii, pe care le hrănim cu lucrurile greşit înţelese si speranţe fără nici o substanţialitate.

Problema pe care eu o văd, nu este rezolvarea unor situaţii, sau împrejurări, sau a cauzelor care stau la baza acestora. Ci, doar ar trebui să facem lucrul cel mai simplu posibil şi să ne eliberăm de această confuzie.

Numai ca procesul de înlăturare a confuziei nu este chiar aşa de uşor atâta vreme cât la baza societăţii noastre pare sa stea un individualism bolnav care a devenit starea noastră normală.

Un individualism instinctual şi obsesiv care de cele mai multe ori se ascunde sub o falsa libertate de gândire şi a unui drept nelimitat şi autoritar la propria opinie.

Un individualism pe care societatea românească l-a conceput ca un filtru ce ne separă de cele mai multe ori de o percepţie directă a realităţii în care trăim.

Un individualism al lui ”eu ştiu, eu cunosc, eu fac, eu spun” care nu ne poate feri totuşi de îndoiala pentru incertitudinea şi dezordinea societăţii în care trăim.

Un individualism folosit ca un instrument pentru menţinerea cu orice preţ a ideilor noastre, sau ca o armă pentru manipularea celorlalţi.

Un individualism care nu reprezintă din păcate căutarea unei dezvoltări noi, ci doar efortul de a ne menţine la adăpost de orice schimbare reală.

Un individualism a cărei proprie existenţă se limitează doar la o bârfă mentală şi manipulativă care ne învăluie egoul.

Un individualism care nu mai poate să absoarbă nimic şi care începe doar sa mimeze, de la acceptarea altor idei sau opinii la urmărirea unor ţeluri sau ideologii, ori de la lucrurile cele mai simple la valorile cele mai mari.

Acest individualism se manifestă din păcate în toată societatea, în economie, în politică şi chiar in mediile profesionale.

Un individualism care doreşte în primul rând să se protejeze de ceilalţi individualişti.

Un individualism care vrea să se impună cu de-a sila şi care se pare că a luat-o razna, fiind incontrolabil.

Da, există la noi în România un individualism profesional care încearcă să convertească orice înspre propriul folos, şi care ne-a sedus prin crearea unei mistificări gigantice, aceea de dezvoltare a personalităţii umane.

In esenţă însă, acest individualism nu ne ajuta cu nimic la construirea unei lumi mai bune, ci doar ridică şi mai complicate ziduri de apărare în jurul fiecăruia dintre noi pentru a nu mai putea fi străpunse de ceilalţi.

In justiţie, individualismul profesional se manifestă sub forma independentei, în baza căreia fiecare judecător se simte îndreptăţit să pronunţe soluţia pe care el personal o crede cea mai bună.

Si acest lucru, în lipsa unui mecanism care să aibă capacitatea de a ordona soluţiile fără să le limiteze, în tipare unitare de practica nu poate decât să mărească neputinţa instanţelor în crearea unei jurisprudenţe unitare.

Problema este ca acest individualism profesional ar trebui sa reprezinte doar expresia preciziei şi clarităţii în soluţiile pronunţate, şi nu să fie distrugătorul sentimentului de dreptate din societate.

Pentru că în partea lui bună, individualismul profesional ar trebui să se identifice doar cu îmbogăţirea dreptului prin toata cultura şi raţiunea de a fi a judecătorilor care realizează justiţia.

Dacă ar fi să evaluăm situaţia divergenţelor de jurisprudenţă ce se regăsesc chiar în cadrul aceleiaşi instanţe, fără să ne încadrăm activitatea în clişee suprapuse, trebuie să recunoaştem că acest individualism profesional încalcă grav principiul esenţial al echităţii care este punctul de echilibru al oricărei justiţii într-un stat de drept.

Pentru ca fundamentul echităţii este alcătuit din ”principiul identităţii de judecată în uniformitate de speţă şi de principiul diversităţii de judecată în eterogenitate de speţă”.

Individualismul nostru profesional trebuie să se manifeste ca un tezaur de experienţă prin punerea în valoare a tuturor opiniilor şi nu prin respingerea de plano a acestora.

El trebuie să rămână viu şi să accepte ”actualizarea” prin participarea la cunoaşterea celorlalţi, devenind în mod firesc o calitate a noastră şi nu o simplă amăgire a unei autorităţi.

Dacă vrem să abordăm direct speranţele şi aşteptările pe care societatea le are, trebuie să aşezăm acest individualism profesional pe calea cea bună a unei inteligenţe naturale, pătrunzătoare, precise şi directe care se deschide tuturor, renunţând la orice prejudecăţi.

Stiu că suntem capabili de aşa ceva, avem însă nevoie şi de un mecanism care se poate crea foarte simplu prin modificarea regulamentului instanţelor.

Pentru că dacă justiţia se legitimează prin ordinea spre care tinde, ordinea se legitimează prin mecanismele funcţionale care ne ajută să o obţinem.

Putem astfel crea sub autoritatea instanţei, sau secţiei o practică unitară pe baza discuţiilor şi a votului majoritar, care să devină obligatorie pentru acestea, bineînţeles cu păstrarea posibilităţii de schimbare atunci când condiţiile care au stat la baza adoptării s-au schimbat.

De asemenea, prin acelaşi mecanism (până la o schimbare a structurii instituţionale şi crearea unei Curţi de Casaţie) putem stabili că orice astfel de stabilire a unei practici unitare la nivelul unei instanţe sau al unei secţii să fie adusă la cunoştinţă Curţii de Apel pentru o eventuală sesizare cu un recurs în interesul legii, tocmai având în vedere că opiniile divergente se creează de regulă în jurul problemelor de drept ce necesită o reglementare unitară.