Umilinţa lui Icar

Anca Croitoru, Facultatea de Matematică, Universitatea “Al. I. Cuza”, Iaşi

Tocmai te-ai întors de la o conferinţă în străinătate, susţinută financiar cu bani dintr-un grant. Pentru a justifica suma luată în avans, trebuie să prezinţi Serviciului de Contabilitate actele doveditoare în acest sens. Funcţionarul de la birou te întâmpină cu o asemenea răceală si nedisimulată bănuială în ochi, de parcă te-ai afla în faţa unui judecător, încercând să-ţi dovedeşti nevinovăţia.

„De ce n-aţi venit ieri? Nu ştiaţi că trebuie să vă prezentaţi a doua zi după ce aţi ajuns în ţară?”

Nu, nu ştia. De altfel, cum să-i explice că ajunsese acasă târziu în noapte şi că alte probleme urgente, unele de sănătate, avusese de rezolvat a doua zi?

Vorbele sparg aerul sacadat, ca o mitralieră, împroşcând venin:

„Iar factura pentru plata taxei de participare nu este bună ! Asta e tot ce aveţi?”

Da, era singura chitanţă. Dar toţi ceilalţi participanţi la conferinţă – fie că veneau din SUA, fie din India sau Bulgaria – primiseră acelaşi tip de factură.

Din nou vorbele veniră acuzator:

„Dar nu aveţi taloanele de îmbarcare în avion. Unde sunt?”

Nu, nu le avea şi nici nu ştia că trebuie aduse ca probă...călătorea pentru prima dată pe banii din bugetul destinat cercetării.

Păi, de unde să ştiu că aţi fost într-adevăr acolo ?”

Rămase împietrit ! Nu se aşteptase să fie bănuit de rea credinţă. Să existe oare cadre universitare care se înjosesc până la folosirea în alte scopuri a sumelor destinate participării la un congres în străinătate ?! Se simţea pus la zid, ca un criminal, cu pistolul la tâmplă, fără dreptul de a se apăra, deşi era ne­vi­no­vat. Avea scrisoarea de confirmare a participării, factura pentru taxa de par­ticipare, mai era şi programul conferinţei...şi, la urma urmei, funcţionarul de la birou îi putea scrie profesorului X (cel care se ocupase de organizarea con­fe­rin­ţei), cerându-i o confirmare.

Sentinţa sosi ca un triumf însoţit de un zâmbet de satisfacţie în colţul gurii:

„Va trebui sa returnaţi nişte bani !!”

După câteva argumente aduse în apărarea sa, spuse pe un ton moale şi neconvingător, capitulă şi se aşeză cu spatele la zid, gata de execuţie.

Intr-un final, funcţionarul a părut convins şi lucrurile s-au lămurit. A plecat împleticindu-se, sufocat de umilinţă şi de bănuiala că ar fi furat din banii statului. Şi de data asta a avut noroc pentru că a reuşit să treacă prin furcile caudine ale obţinerii unui grant.

Să presupunem că nu faci parte din niciun grant / proiect de cercetare, nu ai niciun alt câştig din meditaţii sau un al doilea serviciu şi trebuie (căci orice promovare le presupune) să participi la conferinţe în ţară şi în străinătate, să publici articole/cărţi, să comanzi din afară documente de studiu care nu se gă­sesc în bibliotecile din ţară – dacă ne referim doar la cercetarea fundamentală. Cum să te descurci dacă salariul tău de asistent/lector/conferenţiar este de doar 1000/1500/2000 de lei ? Ai putea cere ajutorul Facultăţii...dar aceasta nu are bani nici măcar pentru a suporta corespondenţa poştală a cadrelor didactice din Facultate, darămite pentru deplasări în străinătate sau editări de cărţi...

Şi atunci apelezi, in extremis, la un sponsor. Te duci la o firmă / so­cie­tate / întreprindere / bancă oarecare. Nu, nu ai niciun fel de relaţii, nu-l cu­noşti pe di­rector (adjunct, economic ori de PR) nici personal - nici printr-o terţă persoană şi nici nu îţi este vreun fost student. Ai noroc dacă din prima încercare te primeşte cineva în audienţă.

Directorul (adjunct, economic ori de PR) este întotdeauna foarte amabil şi, după ce află motivul prezenţei tale acolo, te întrerupe blând:

„Dumneavoastră ştiţi câte cereri de acest gen avem zilnic ? Cazuri disperate, copii bolnavi de cancer...”

Ai vrea să intri în pământ de ruşine...te simţi atât de vinovat încât îţi vine să scoţi tu bani din buzunar şi să-i oferi pentru o cauză mai nobilă...şi chiar i-ai da, dacă i-ai avea...Evident nu mai apuci să-i expui proiectul tău, ideile tale şi rezultatele pe care speri să le obţii. Pleci ruşinat, blestemând clipa în care te-ai hotărât să ceri un asemenea ajutor, întrebându-te chinuit dacă o teorie abstractă (un concept, o idee) poate fi mai importantă decât viaţa unui om ?!

Ca un brav căutător al adevărurilor ştiinţifice în cadrul cercetării teo­re­tice, nu ai nevoie de mare lucru: o masă într-un loc liniştit, un computer, cărţi şi reviste de specialitate, baze de date on-line şi bineînţeles legătură la internet. Din păcate, cărţile străine şi revistele de mare impact nu prea se găsesc în biblioteci, accesul la bazele de date on-line nu este gratuit, iar obţinerea aprobării pentru conectare la internet este o adevărată aventură.

Te duci, plin de speranţă, la Departamentul de Comunicaţii, pentru conectarea la internet, imediat sau începând de a doua zi ( doar nu e mare lucru, te gândeşti, să se tragă încă un fir din reţea şi pentru computerul tău ). Stupoare: ţi se spune ca nu mai sunt IP-uri !! Rămâi perplex - doar eşti cadru universitar permanent, cu carte de muncă, nu unul angajat temporar sau vreun invitat ocazional. Nu mai eşti atent la explicaţiile oferite, la de ce-ul tău ameţit, de către persoana din Departamentul de Comunicaţii, mintea ta refuză să le înţeleagă...te simţi ca în Kafka, întrebându-te de ce toate ţi se întâmplă numai ţie...Întrebi într-un târziu dacă poţi face o cerere pentru rezolvarea problemei. Ţi se răspunde prevenitor:

„Da, încercaţi, dar nu cred că va fi aprobată.”

După drumuri obositoare şi situaţii umilitoare, a primit în sfârşit IP-ul şi a fost conectat la internet după trei luni...TREI LUNI !!! Desigur, nu este profesor universitar, nu are nicio relaţie şi nicio funcţie de conducere, este doar un amărât de asistent / lector / conferenţiar...care vrea să facă cercetare (din pasiune, pentru că asta este meseria lui, pentru că asta cere fişa postului etc.), în ciuda greu­tă­ţi­lor şi umilinţelor la care e supus...şi care nu este un geniu...este un cer­ce­tă­tor ca mulţi alţii, un lucrător anonim care a pus o cărămidă la zidul construcţiei gigantice, numită Cunoaştere. În activitatea de cercetare are nevoie de bani (pentru deplasări la conferinţe în ţară şi străinătate, colaborări, editări de cărţi / articole), iar fondurile alocate şi salariile sunt insuficiente. Problema este aceeaşi, de sute de ani (doar istoria se repetă, nu-i aşa ?): finanţarea cercetării (ştiinţifice, tehnologice, în artă etc.) de către biserică, nobili bogaţi, suverani vi­zio­nari, bugete de stat sau întreprinderi / asociaţii / firme / societăţi private...

Deşi situaţia finanţării cercetării în România s-a îmbunătăţit în ultimii ani, perspectivele oferite tinerilor absolvenţi de facultăţi sau tinerilor cercetători pentru revenirea lor în ţară - sunt încă departe de condiţiile din SUA sau unele state din UE: bugete generose destinate tinerilor cercetători, acces gratuit la facilităţile oferite de universităţi (cărţi/articole/documente de studiu, baze de date on-line), fonduri suficiente pentru granturi/proiecte şi, nu în ultimul rând, salarii de­cente şi respect pentru statutul lor profesional.

Cercetarea românească pierde în fiecare an absolvenţi foarte buni de fa­cultăţi, cu talent şi rezultate în cercetare, care aleg fie universităţi / institute de cer­cetare din străinătate, fie se angajează „în producţie” pentru un salariu decent.

Şi la ce s-ar întoarce în ţară cercetătorii români plecaţi în străinătate: la salarii de mizerie, birocraţie, dispreţ din partea guvernanţilor, umilinţe de tot felul şi greutăţi în activitatea de cercetare, timp şi sănătate pierdute pentru asigurarea unor condiţii mai bune de viaţă ? Ce să caute într-o ţară în care primul ministru, vorbind muncitorilor din fabrici şi uzine, îi insultă pe profesorii universitari, incitând la ură de clasă ? Orice persoană care vorbeşte astfel dovedeşte fie o lipsă totală de responsabilitate, fie o crasă incompetenţă şi este descalificată moral. Probabil că domnia sa nu cunoaşte faptul că în afara celor 6/8/12 ore re­pre­zentând norma didactică pe săptămână, un profesor universitar trebuie să aloce timp şi consultaţiilor cu studenţii pentru examene sau lucrări de licenţă, co­rec­tării temelor săptămânale sau a lucrărilor parţiale, pregătirii doctoranzilor, ac­ti­vi­tăţilor din cadrul granturilor/proiectelor ştiinţifice, realizării de rapoarte către di­verse comitete şi comiţii, publicării de cărţi, pregătirii recenziilor de cărţi şi lucrări trimise de jurnale din toată lumea, editarea următorului număr al unei re­vis­tei, dar mai ales activităţii de cercetare - şi pentru toate acestea ziua de lucru ar trebui să aibă 30, 40 sau 50 de ore. Iţi trebuie uneori zile şi nopţi întregi pentru găsirea unei teorii care să modeleze şi să explice un fenomen real, pentru rezol­va­rea unei probleme, indicarea unei aplicaţii sau a unui simplu exemplu, pentru studiul unui concept teoretic. E ca şi cum i-ai ţine locul lui Dumnezeu pentru un timp. Şi pentru această obrăznicie supremă, pentru orgoliul nemăsurat de a-ţi însuşi meritele Lui, plăteşti cu vârf şi îndesat prin suferinţe, privaţiuni, egoism, umi­linţe, ură, dispreţ, intoleranţă, timp...Iar umilinţa doare cel mai tare...mai tare chiar decât suferinţa pricinuită de pierderea aripilor de ceară.