18 aprilie 2008

Despre manipularea relaţională

Marcel Cremene, şef de lucrări, Universitatea Tehnică din Cluj Napoca.

  De ce ne interesează manipularea relaţională? Iată cel puţin două motive pentru a fi interesaţi de acest subiect. Primul ar fi că atitudinea manipulativă este prezentă aproape peste tot: în familie, la slujbă, în politică etc. Al doilea motiv este că victimele manipulării pot avea parte de mari suferinţe (boli grave cauzate de stress). După părerea unor psihologi, doar 10% dintre noi posedăm „anticorpi” naturali la manipulare.

Informaţiile prezentate în acest articol provin în principal din cartea „Manipulatorii sunt printre noi”, autor Isabelle Nazare-Aga.

Există manipulatori profesionişti (de ex. unii politicieni, vânzătorii, spionii etc.) dar aceştia ne interesează mai puţin aici. Ne interesează în schimb manipulatorii din jurul nostru deoarece aceştia ne influenţează în mod direct.

Cine sunt manipulatorii? Cum pot fi aceştia descoperiţi? De fapt, problema nu este atât cine sunt manipulatorii. A pune astfel problema este similar cu a vrea să împărţim oamenii în buni şi răi, lucru absurd şi inoportun.

In schimb, considerăm mai potrivit să încercăm să descoperim atitudinile de tip manipulativ. Orice persoană poate juca, la un anumit moment dat, faţă de anumite persoane, un rol de manipulator. De aceea, când vorbim despre „manipulator”, ne referim la o atitudine, un rol şi nu la o persoană, chiar dacă suntem tentaţi să o facem.

            In cartea [„Manipulatorii sunt printre noi”, Isabelle Nazare-Aga], sunt indicate 30 de caracteristici ale manipulatorului. Pentru a decide că este vorba de manipulare, trebuie să identificăm cel puţin 10 din aceste caracteristici, citate mai jos. Ce face manipulatorul? Iată:

„1. Ii culpabilizează pe ceilalţi în numele relaţiilor de familie, prieteniei, dragostei, conştiinţei profesionale, etc.”

„2. Evită să-şi asume responsabilităţi sau le transmite altora.”

„3. Nu-şi exprimă niciodată clar dorinţele, sentimentele, necesităţile sau opiniile.”

„4. Răspunde adesea evaziv sau ambiguu.”

„5. Işi schimbă opiniile, comportamentul şi sentimentele în funcţie de persoane şi situaţii.”

„6. Invocă raţiuni logice pentru a-şi ascunde obiectivele sale egocentrice.”

„7. Îi face pe ceilalţi să creadă că trebuie să fie perfecţi, consecvenţi, să ştie cât mai multe şi să răspundă prompt întrebărilor şi solicitărilor.”

„8. Se îndoieşte de calităţile, competenţa, caracterul celorlalţi: nu critică pe faţă, devalorizează şi emite judecăţi.”

„9. Se foloseşte de intermediari (preferă să vorbească la telefon decât faţă în faţă, lasă note scrise, etc.), pentru a-şi face cunoscute mesajele.”

„10. Învrăjbeşte şi crează suspiciune, dezbină pentru a stăpâni mai uşor şi de multe ori poate provoca ruptura unui cuplu.”

„11. Ştie foarte bine să pozeze în victimă pentru a fi compătimit (îşi exagerează o boală, se plânge de volumul mare de muncă la serviciu, de anturajul „dificil” în care trăieşte etc.)”

„12. Ignoră ceea ce i se cere să facă (chiar dacă pretinde că tocmai atunci se ocupă de problema respectivă).”

„13. Se foloseşte de principiile adoptate de ceilalţi (umanitate, caritate, rasism, „binele” şi „răul”, sentimentele materne etc.) pentru a-şi satisface necesităţile personale.”

„14. Ameninţă sub o formă deghizată sau foloseşte şantajul pe faţă.”

„15. Schimbă fără menajamente subiectul în timpul unei convesaţii.”

„16. Evită sau se sustrage de la întâlniri ofociale sau şedinţe.”

„17. Mizează pe ignoranţa celorlalţi pentru a se plasa în poziţii superioare.”

„18. Minte.”

„19. Se foloseşte de minciună pentru a afla adevărul, deformează şi interpretează, denaturând întotdeauna adevărul.”

„20. Este egocentric.”

„21. Este gelos în toate relaţiile sale.”

„22. Nu suportă să fie criticat şi neagă tot ce este evident.”

„23. Nu ţine seama de drepturile, de dorinţele sau de necesităţile celorlalţi.”

„24. Aşteaptă de multe ori ultimul moment pentru a da ordine, dispoziţii, obligându-i pe ceilalţi să le execute.”

„25. Ceea ce spune pare logic şi coerent, contrar atitudinilor, acţiunilor sau modului său de viaţă, care se desfăşoară după o schemă opusă.”

„26. Flatează, oferă daruri şi face mici servicii ştind să fie pe plac şi dând impresia că-l preocupă problemele celorlalţi.”

„27. Provoacă o stare de proastă dispoziţie şi un sentiment opresiv de pierdere a libertăţii (victima se simte prinsă într-o cursă din care nu ştie cum să scape).”

„28. Acţiunile sale sunt deosebit de eficace în atingerea obiectivelor personale, dar în defavoarea celorlalţi.”

„29. Ne sugerează să facem lucruri pe care altfel nu le-am fi făcut niciodată din proprie iniţiativă.”

„30. Este mereu subiect de discuţie pentru ceilalţi, chiar când nu este de faţă.”

 Aceste criterii sunt, evident, departe de a fi perfecte. Unele sună poate prea categoric (de ex. „denaturând întotdeauna adevărul” sau „neagă tot ce este evident”) sau prea vagi. Totuşi, după părerea autoarei cărţii, aceste criterii pot constitui un bun reper în încercarea de a analiza (inclusiv a auto-analiza!) comportamentul manipulativ. Manipularea poate fi conştientă sau inconştientă. Există unele persoane care se folosesc sistematic de manipulare, altele numai uneori.

Care sunt mecanismele manipulării? Cum se manifestă manipularea? În aceaşi carte [„Manipulatorii sunt printre noi”, Isabelle Nazare-Aga], sunt prezentate câteva dintre mecanismele manipulării. Iată câteva dintre acestea:

-           Mimetismul. Manipulatorul foloseşte măşti pentru a-şi înşela victima. De exemplu, poate apărea ca o persoană simpatică, altruistă, generoasă. Poate „semăna” deliberat cu cineva care prezintă încredere.

-          Exploatarea convingerilor tradiţionale. Manipulatorul îl face pe celălalt să creadă că el însuşi aderă la principii (de altfel absolutiste şi iraţionale) general acceptate, cum ar fi: „trebuie să ştii totul”, „nu trebuie să te înşeli”, „nu trebuie niciodată să te arăţi ignorant”, „trebuie să fi perfect în toate circumstanţele”, „trebuie să-ţi respecţi întotdeauna promisiunile”, „dacă ţi se dă ceva trebuie să dai neapărat ceva în schimb” etc.

-           Seducţia şi fascinaţia . Manipulatorul este capabil de seducţie, el poate exercita o adevărată fascinaţie asupra victimei, pe care o impresionează şi o subjugă emoţional.

-          Atitudine superioară. Manipulatorul se foloseşte de ignoranţa celorlalţi pentru a poza într-o postură de superioritate intelectuală, facându-i pe ceilalţi să se simtă inferiori şi să permită astfel să fie abuzaţi.

-          Flatarea. Aproape orice persoană este sensibilă la laude. Astfel, manipulatorul poate obţine ceea ce vrea mult mai uşor dacă ne flatează. Acest aspect are legatură şi cu auto-manipularea. Credem ceea ce ne face plăcere să credem. Este deci suficient să ni se spună ceea ce ne place să auzim.

-          Principiul reciprocităţii. Manipulatorul iţi poate oferi ceva fără să îi ceri pentru ca, la un moment decis de el, să îţi ceară un contra-serviciu. Işi îndatorează victima şi apoi abuzează de principiul reciprocităţii, aplicat în mod asimetric.

-          Prejudecata faţă de autoritate. Manipulatorul se foloseşte de faptul că este greu în general să critici o autoritate. Experinţa profesorului Milgram este extram de interesantă în acest sens. Subiecţii experimentului aplică socuri electrice de intensitate crescătoare unui elev dacă acesta răspunde greşit la nişte întrebări. Deşi elevul se contorsioneaza de durere şi strigă, este suficient ca o „autoritate” reprezentată de un instructor să îi ceară să facă asta. Peste 90% dintre subiecţii testaţi s-au supus total instructorului şi au ajuns la pragul maxim al intensităţii şocurilor electrice în ciuda a ceea ce vedeau şi auzeau de la elev.

 Aceaşi carte ne mai dezvăluie şi câteva tipuri de comportamente non-verbale ale manipulatorului, cum ar fi:

-          Privirea este fie instabilă (evită contactul vizual direct) fie dominatoare (fixează insistent cu privirea).

-          Practică ascultarea aversivă: manipulatorul nu-şi priveşte interlocutorul care îi vorbeşte, având aerul că e preocupat de cu totul altceva, sau chiar face altceva. Nu ridică sau nu înclină capul în semn de salut la apariţia unei persoane în faţa lui. Acest comportament este un tip de agresiune pasivă şi induce interlocutorului impresia de inoportunitate şi penibilitate, destabilizând-ul.

-          Volumul vocii manipulatorului este fie prea slab fie prea puternic. Poate adopta un ton puternic pentru a intimida sau, dimpotrivă, un ton scăzut, pentru a crea o aotmosferă de intimitate şi de complicitate.

-          Gestica şi mimica manipulatorului sunt fie exagerate fie insignifiante. De exemplu, poate fi singurul care are o atitudine total relaxată şi dezinvoltă (dar cumva ostentativă) într-un grup în care convenţiile sociale cer o altfel de atitudine. Gesturile adoptate pot crea fie un fals sentiment de securitate fie dimpotriva, pot fi exagerate. De exemplu, loveşte cu pumnul în masă urmărind să intimideze. In general manipulatorul îşi stăpâneşte bine propriile emoţii şi le poate disimula.

Cum gestionăm situaţiile în care suntem manipulaţi? In [„Manipulatorii sunt printre noi”, Isabelle Nazare-Aga] sunt prezentate câteva soluţii pe care le avem la dispoziţie pentru a face faţă manipulării. Iată câteva dintre acestea.

Contra-manipularea este o strategie de luptă împotriva manipulării, bazată în principal pe două tehnici: a răspunde cu aceaşi monedă şi a păstra o aparentă indiferenţă. Prima tehnică se referă la a utiliza o formă de comunicare echivocă şi superficială, aşa cum face manipulatorul însuşi. Aceasta poate fi dublată tratarea mai puţin serioasă şi ironizarea manipulatorului.

A doua tehnică porneşte de la observarea comportamentului persoanelor (cam 10%) care posedă arme native contra manipulării. S-a observat că unele dintre aceste persoane rămân cumva indiferente. Acest lucru îndepărtează manipulatorul deoarece el nu reuşeşte să destabilizeze persoana respectivă (care nu reacţionează la „provocări”).

In condiţiile muncii în echipă, pentru a evita abuzurile şi manipularea, se recomandă specificarea de contracte clare, aspect tratat şi în cartea [„Communication ou manipulation”, societatea SIRIC, dir. Marcel Cornelis].

S-a observat că persoanele care ajung mai frecvent victimele manipulării sunt cele pasive, care au o slabă încredere în sine, care nu s-au afirmat în viaţă. Este vorba despre persoanele care fac totul pentru a lăsa altora o impresie bună, care nu ştiu să refuze. Incapacitatea de a refuza este un handicap, ca şi timiditatea de altfel. In acest caz trebuie lucrat (de ex. cu ajutorul unui psiholog) pentru a atinge un nivel mai ridicat de încredere în sine si de a adopta o atitudine „afirmată” (asertivă) în interacţiunea cu ceilalţi.

O altă observaţie importantă, este că mecanismele manipularii sunt mai degrabă de natură emotională decât raţională. Pentru a rezista la manipulare, se recomandă mai puţină sensibilitate dar mai multă raţiune. Există o metodă numită „strategia raţională emotivă (S.R.E)” propusă de A. Ellis, care ne ajută să ne confruntăm gândurile şi convingerile cu realitatea. In cartea [„Communication ou manipulation”, societatea SIRIC, dir. Marcel Cornelis] se explică cum trebuie să reflectăm fără a amesteca faptele „brute” cu emoţiile, supoziţiile, utopiile etc.

Totuşi, nu este suficient însă să fim raţionali. Mai este necesar şi să fim conştienţi de faptul că, de obicei, ceea ce vedem şi judecăm la un moment dat, este doar o mică părticică din realitate. Un manipulator poate prezenta îngroşat numai partea din realitate care îi convine lui şi lăsa total pe dinafară alte aspecte ale realităţii (care nu îi convin). Această limitare a raţiunii se poate corecta prin tehnici cum ar fi: formularea de întrebări, căutarea deliberată de perspective cât mai diferite asupra unui aceluiaşi fapt, gândirea laterală şi altele.

Incheiere. Dintr-un anumit punct de vedere, comunicarea este manipulare. În lipsa unei abordări raţionale, care admite existenţa a mai multor puncte de vedere corecte, asupra unui aceluiaşi fapt; în condiţiile amestecului ambiguu dintre emoţional şi raţional, comunicarea poate fi un bun instrument de manipulare.

Ca o paranteză de final, am fost surprins să aud că s-ar putea deduce din articolele mele faptul că eu aş fi (sau aş vrea să par) mai bun decât alţii şi că de aceea critic. Acest raţionament este un exemplu de aplicare a unei convingeri tradiţionale (dar stupide), care sună astfel: „numai cei perfecţi au dreptul să critice!” sau „ai dreptul să critici pe cineva numai dacă îi esti superior!”. Nimic mai greşit. Dacă ar fi aşa, ar rezulta, la limită, că nici o problemă nu poate fi dezbătută, deoarece nimeni nu este perfect.

Alternativa Academică este prima publicaţie electronică românească dedicată Reformei şi manifestării atitudinii civice a lumii academice. Toate materialele publicate pot fi utilizate de orice suport media ca surse sigure şi avizate care descriu poziţia din interiorul acestui mediu. Opiniile prezentate în această publicaţie sunt personale, nu implică instituţiile unde autorii lor sunt angajaţi şi pot, numai eventual, să coincidă cu poziţiile oficiale ale acestora. Cu respectul cuvenit schimbului de idei şi adevărului, orice parte afectată de opiniile exprimate are dreptul la replică în aceleaşi condiţii ca cele exprimate de autorul acestora. Toate materialele publicate vor fi utilizate ca referinţe în toate situaţiile în care dorinţa de senzaţional sau alte raţiuni străine slujirii adevărului ar provoca deformări inadmisibile ale sensului iniţial dorit de fiecare autor în parte. Cititorii sau părţile care se consideră afectate pot să-şi exprime punctul de vedere utilizând adresa graur@graur.org. Pentru expedierea de materiale sau informaţii de interes se va utiliza aceeaşi adresă.