17 iunie 2007

Despre nesimţire

Marcel Cremene, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

De ce nesimţire?

Să ştiţi că asta m-am întrebat şi eu: de ce atâta nesimţire? La ce bun? Şi iată de unde motivaţia pentru a scrie acest scurt eseu.

Inspiraţi adânc...mmm...nesimţirea pluteşte aproape pretutindeni parcă în mediul universitar românesc. Mireasma ei parfumată, impregnată deja şi în pereţi, prevesteşte a descompunere şi morbiditate. Simţiţi? Chestia e că, fără să iei o gura de aer proaspăt din când în când, nici nu simţi duhoarea de mlaştină care îţi poluează plămânii spirituali. De ce? Pentru că nu ai termen de comparaţie. Dar ce este acest „termen de comparaţie”?

Termen de comparaţie pentru nesimţire

Pentru mine, acest termen de comparaţie este chiar experienţa mea din sistemul de învăţământ francez şi în general din societatea franceză. A spune că această experienţă este ca o gură de aer proaspăt nu este deloc o figura de stil ci pura realitate!

Va puteţi imagina profesori care îşi tratează asistenţii de la egal la egal? Care vor­besc cu ei la per-tu pentru că nu eticheta ci comunicarea contează la oa­menii inteligenţi? Vă puteţi imagina un respect reciproc perfect simetric între pro­fesori şi alte cadre cu grade mai mici? Vă puteţi imagina o şedinţă de ca­te­dră în care toate ideile sunt tratate cu acelaşi respect indiferent de la cine pro­vin? O şedinţă democratică în care oricine se simte liber să ia cuvântul şi să îşi susţină opinia fără teamă sau jenă? Dacă nu puteţi, atunci nu pot decât să vă asigur de toată sincera mea compasiune.

Vă puteţi imagina un conducător de doctorat care publică articole ISI? Un conducător de doctorat care chiar îşi îndrumă efectiv doctoranzii? Care chiar se uită peste articolele pe care e trecut co-autor şi care are opinii critice de esenţă? Care citeşte teza rând cu rând şi o corectează în detaliu? Care nu permite ca un document să se numească „teză” fără să răspundă clar la întrebarea „ce nu ştiam până acuma să facem şi ştim acum graţie tezei ăsteia” ? Dacă nu, atunci poate că vă pierdeţi vremea...

Dacă puteţi răspunde afirmativ la aceste întrebări de mai sus, atunci eu zic că puteţi înţelege şi ce înseamnă termenii „bun simţ” respectiv „nesimţire” în me­diul universitar. Dacă nu, atunci nu uitaţi că toată viată învăţăm şi că nicio­dată nu e prea târziu pentru nimic, atât timp cât trăieşti, nu fizic, ci spi­ri­tual, evident.

Ce avem în schimb, la noi, din belşug?

Avem şefi. Avem tot felul de şefi, unul mai deştept ca altul, de ţi-e mai mare dra­gul să le asculţi discursurile demagogice. Şefi aleşi între ei pe sistemul „co­legial”, cu troc de voturi. Avem şefi are ne cer socoteală, şefi care ne cer ra­poarte. Fac asta pentru că nu sunt capabili să comunice real cu noi. Şefi care vor să ne ţină sub control, să nu cumva, păcatele noastre, să uităm cine e cel mai tare, cine dă cu „biciul”.

Dar ştiţi ce e paradoxal? Cu cât un şef este mai arogant şi te priveşte mai de sus, cu atât este mai redus din punct de vedere intelectual, mai obtuz. Cu cât se apropie mai mult de modelul dictatorial este mai rigid şi intolerant, cu atât este mai aproape de patologia mentală. Demonstraţia se bazează pe un principiu sim­plu din psihologie. Dacă eşti competent nu te temi nici de întrebări directe, nici să discuţi de la egal la egal cu oricine pentru că celalalt nu poate decât să descopere astfel mai uşor valoarea ta şi să o recunoască, ceea ce este evident în interesul tău.

Dacă eşti un incompetent, un impostor, o nulitate ajunsă la „loc de cinste”, poate chiar pe criterii de „origine sănătoasă”, grija ta principală este ca ceilalţi să nu îşi dea seama cine eşti. Si atunci te aperi. Le araţi lista cu cele 1000 de articole la kilogram şi cărţi plagiate, ridici zidul arogantei în jurul tău, te caţeri pe scara ierarhiei şi scuipi în jos în capul subalternilor ca să îţi păstrezi iluzia morbidă ca eşti mai presus decât ei. Bravos, tine-o tot aşa! Nu ai nimic să le oferi dar măcar îi poţi ţine la distanţa, îi poţi manipula şi abuza pentru că ei nu înţeleg încă pe ce lume trăiesc. Pentru că ei nu disting duhoarea nesimţirii din moment ce nu au simţit niciodată aerul proaspăt... Inţelegeţi acum de ce unii şefi sunt extrem de deranjaţi dacă vreţi să „luaţi aer”?

Ca să înţelegeţi mai bine vă propun un exemplu sugestiv. Cum se nu­meş­te un profesor care, deşi are un proiect european, pentru echipa lui nu are decât o imprimanta defectă în care introduci foile manual în timp ce în ca­binetul lui, unde nimeni nu are acces, el are tot ce îi trebuie? Nesimţire.

Cum se numeşte un îndrumător de doctorat care apare ca şi co-autor pe N articole dar care nici măcar odată nu a venit cu cea mai mică corectură la acele articole? Care apoi, co-autor ingrat fiind, îi spune doctorandului să îşi plătească singur conferinţele deşi el are sute de puncte la cercetare şi se mândreşte cu N-şpe proiecte de cercetare care mai de care mai excelente? Nesimţire.

Cum se numeşte acelaşi îndrumător de doctorat care amână mai mult de două luni ca să îi răspundă doctorandului la o întrebare de care depinde direcţia sa de cercetare? Care după două luni nu îi poate zice mai mult decât „fă şi tu acolo nişte simulări”? Nesimţire.

Cum se numeşte un astfel de şef care nu dă niciodată socoteală echipei sale de „iobagi” pentru modul în care sunt cheltuiţi banii din contractele sale dar atunci când doctorandul are grantul lui propriu vine să îi ceară socoteală, ca nu cumva să procedeze şi doctorandul la fel, de exemplu să îşi cumpere ce şi-ar fi cumpărat şi şeful? Nesimţire.

Cum se numeşte un şef care, după ce asistentul lui ţine ore cu de-a sila, mult peste limita normală, atunci când acesta are nevoie să plece zece zile, în perioada când nu sunt ore, îl hărţuieşte zi de zi cu întrebări şi îi cere rapoarte peste rapoarte despre ce lucruri măreţe va face el în aceste zece zile inter­mi­na­bile? Culmea e că, acum are timp să îl bată la cap zilnic dar înaintea avusese nevoie de două luni ca să îi „răspundă” la o întrebare... Un şef care îi ţine aceste rapoartele doctorandului „la dosar” de parcă ar fi pe vremea securităţii! Poate că asta şi denotă până la urmă stilul acesta de lucru...deh, vechile obiceiuri se uită greu. Asta, în condiţiile în care el nu dă un ban din nici un contract. Ne­sim­ţire.

Epilog

Ce are de oferit acest şef ipotetic din fabula noastră celor pe care, zice-se, îi „în­drumă”? In primul rând...evident, nesimţire. 

Exemplele arătate mai sus nu au absolut nici cea mai mică legătură cu vre-o persoană reală, totul este pură imaginaţie, curată ficţiune inspirată de o insomnie pasageră. Oricât aţi căuta nu veţi găsi nicăieri un astfel de şef! Şi nici nu vă doresc să găsiţi vreodată! 

Dar...este bine să se înţeleagă ce înseamnă nesimţirea şi poate veţi găsi odată şi soluţii să vă puneţi la adăpost de ea. Eu nu pot decât să vă doresc succes! Evident, puteţi spune şi că cele afirmate mai sus sunt curată prostie dar, vă rog, înainte de a judeca încercaţi totuşi să luaţi o gură de „aer proaspăt”.

Alternativa Academică este prima publicaţie electronică românească dedicată Reformei şi manifestării atitudinii civice a lumii academice. Toate materialele publicate pot fi utilizate de orice suport media ca surse sigure şi avizate care descriu poziţia din interiorul acestui mediu. Opiniile prezentate în această publicaţie sunt personale, nu implică instituţiile unde autorii lor sunt angajaţi şi pot, numai eventual, să coincidă cu poziţiile oficiale ale acestora. Cu respectul cuvenit schimbului de idei şi adevărului, orice parte afectată de opiniile exprimate are dreptul la replică în aceleaşi condiţii ca cele exprimate de autorul acestora. Toate materialele publicate vor fi utilizate ca referinţe în toate situaţiile în care dorinţa de senzaţional sau alte raţiuni străine slujirii adevărului ar provoca deformări inadmisibile ale sensului iniţial dorit de fiecare autor în parte. Cititorii sau părţile care se consideră afectate pot să-şi exprime punctul de vedere utilizând adresa graur@graur.org. Pentru expedierea de materiale sau informaţii de interes se va utiliza aceeaşi adresă.