11 aprilie 2007

Copyright, drept de autor – economie şi educaţie (5) Statistică, statistica minciunii, mania statisticii

Prof.Univ.Dorin Isoc, dr.ing, consilier în proprietate industrială, agent de brevet european, E-mail personal: Dorin.Isoc@yahoo.com , Web profesional: http://users.utcluj.ro/~isoc. Blog: http://dorinisoc.blogspot.com

O glumă de care îmi amintesc tot mai des de câtăva vreme are la bază în­­trebarea „Cu ce mănâncă oltenii franzela?” iar răspunsul care te lasă perplex după ce nu mai ai nimic de spus este „Cu mămăligă!”

Motivul revenirii mele nu are ca subiect franzela ci dorinţa "elevată" a românului de a face birocraţie şi statistică.

Dacă într-un stat civilizat birocraţia este mijlocul de a stăvili haosul şi de a instaura regula, iar statistica este un mijloc decent de a prelua şi interpreta informaţii şi fapte, pentru noi ambele sunt „franzele”. Adică mijloace de care am auzit, ca şi personajele glumei, din documentele de partid unde birocraţia trebuia să fie musai multă, inutilă şi absurdă iar sta­tis­ti­ca trebuia să cosmetizeze şi să fie baza oricărei minciuni. Aceasta este mămăliga noastră! Pe asta am învăţat-o, pe asta o ştim, pe asta o folosim de fiecare dată!

Să lăsăm birocraţia pe altă dată şi să ne ocupăm puţin de statistică!

Un pic de istorie şi de analiză ale unei stări în cercetarea ştiin­ţi­fică românească

Este practic imposibil să începem un nou drum fără a recunoaşte şi lu­cruri care ne sunt incomode.

Că România nu a avut niciodată cercetare tehnică pare a fi o adevărată insultă, un atentat la mândria naţională. Si totuşi faptele o dovedesc. Inainte de 1989 cercetarea se li­mi­ta în principal la a copia, la comandă politică, cu orice preţuri, pe orice căi orice tehnologie şi aparat, maşină şi componentă.

Că lucrurile nu au fost sănătoase se vede în orice domeniu. Singurele lucruri care ne-au mai rămas sunt regretele pentru „ce-am fost” şi ilu­ziile pentru ce am fi.

La o aşa comandă socială, evoluţia infrastructurii a fost pe măsură. Dacă marea industrie a rămas după 1989 decapitalizată, Universităţile şi cer­ce­ta­rea românească au rămas fără obiectele muncii şi resurse.

De copiat nu mai aveau ce copia şi, mai ales, nu mai aveau pentru cine: întreprin­de­rile de stat erau prea preocupate să scape de taifunul tranziţiei ori­ginale iar foştii directori şi activişti de partid erau prea pre­o­cupaţi să fure ce se putea fura.

Lipsa bugetului centralizat a lipsit în mod drastic şi acele colective de cer­cetare ce existau de resursele lor vitale, mai ales fondurile necesare în­zes­trării. Ce a mai rămas?

Dacă cercetare nu este sau cercetarea se face după ureche. . .

Rămasă fără obiect al muncii şi resurse Universitatea românească s-a trezit în faţa provocărilor aderării, în faţa provocărilor evoluţiei cer­ce­tă­rii europene spre ştacheta impusă de maşina capitalistă americană.

Trezirea a fost şi continuă să fie dramatică. Personalul implicat în cer­ce­tare este tot mai „matur” spre „bătrân”. Competenţele sunt tot mai îndepărtate de liniile majore ale cercetării europene. Baza materială este la nivelul sis­te­me­lor de calcul-maşini de scris şi atât!

Rămase fără conducerea centralizată şi glasul ocrotitor al CSP-ului (Con­siliul de Stat al Planificării)  instituţiile universitare s-au trezit lip­si­te de cele mai ele­mentare structuri şi resurse de management ale cer­ce­tă­rii.

Iniţiativa individuală a persoanelor este singura speranţă. Din păcate această iniţiativă nu este sprijinită şi calea sa realistă de supravieţuire este plecarea din ţară.

... şi management nu ştim să facem . . .

Lipsa resurselor manageriale, face ca de cele mai multe ori univer­si­tă­ţi­le să prezinte evoluţii surprinzătoare. Evoluţii surprinzătoare în sensul lipsei de coerenţă, lipsei de eficienţă şi viziune.

Adesea, incompetenţa îşi dă mâna cu carierismul şi trufia celor care ajung să conducă în virtutea votului universitar politic.

Primul lucru care lipseşte este fundamentarea relaţiei dintre angajat şi in­stituţie. Instituţie care nu s-a născut încă.

Pentru orice om care are noţiuni elementare de management, această le­gă­tură elementară poartă numele de fişă a postului. Această fişă nu trebuie completată de angajat ci de reprezentanţii instituţiei. In această fişă instituţia precizează angajatului care sunt obiectivele pe care acesta trebuie să le atingă pentru a beneficia de salariul negociat. Tot în această fişă trebuie să apară şi mijloacele pe care instituţia le pune la îndemâna angajatului pentru a-şi atinge obiectivele impuse.

Toţi conducătorii de după 1989 ai universităţilor au dorit să fie doar oa­­meni de ştiinţă, conducători carismatici, oameni de bine, chipuri pentru galerii, dar nu ma­na­geri. Deci toţi au fugit ca de tămâie de lege, de fişa postului, de adevăr, de realitate, de responsabilitatea pentru viitor. Si atunci au ales că decât nimic măcar . . .

...să facem din nou statistică...

Ajutorul venit din partea unor miniştrii după chipul şi asemănarea pseudo-in­sti­tuţiilor universitare, adică lozincarzi şi populişti, superficiali şi ires­pon­sabili dar activi, că incompetenţa este activă, a dirijat acti­vi­ta­tea de cer­cetare de la obiect la imaginea obiectului. Trăiască statis­ti­ca! Ea poate con­strui şi ce nu există, totul este cum o manipulezi! Si atunci comisiile al­că­tuite cu aceiaşi per­sonaje prezente în toate comi­sii­le post’decembriste au decis: decât o cer­ce­tare dificilă, mai bine o statistică bine în­câl­cită!

Ce contează, dacă toate universităţile din România au în 2006 doar 94 de ce­reri de brevete de invenţie, iar Universitatea Tehnică din Cluj numai 4 din circa 900 de doctori în ştiinţe tehnice? Noi vom dovedi ce vom dori!

Ce contează că finanţarea de la bugetul public este o catastrofă? Noi vom do­vedi ce vom dori!

Ce contează că piramida socială şi profesională în Universitatea Teh­ni­că din Cluj este tot mai mult o plăcintă? Noi vom dovedi ce vom dori!

...iar criteriile să fie originale, ca la noi în Myoritzia!

Ca să faci o măsurare mincinoasă este suficient să alegi o măsură bine măs­­luită!

Dacă însă la măsura măsluită mai adaugi şi ingredientele unui sistem po­liţienesc atunci cocktailul este gata! Efecte garantate? Minciună + com­portare maniacă + ceaţă totală!

Criteriile trebuie să fie multe, stufoase şi cât mai ambigue. Fără număr, fără număr, fără număr! Logica este de prisos, iar munca trebuie pla­sa­tă pe spa­tele vinovaţilor! Ei au muncit, ei să-şi declare vinovăţia!

Dintre criteriile originale de a vedea activitatea de cercetare, unele sunt pros­tii brevetabile sau cel puţin candidate la un premiu la orice con­­curs in­ter­na­ţional de invenţii organizat între inventatori frustraţi pentru a-şi face opera imortalizabilă!  Dintre ele ciupim câteva pentru „vizibilitate”:

a. Creaţia intelectuală depinde de tipul şi de mărimea  carac­te­ru­lui folosit pentru scrierea operei (lema aerisirii li­mi­tate impuse). >

b. Creaţia intelectuală depinde de numărul de caractere pe pa­gi­nă (lema „dacă eu nu ştiu să mă exprim, el de ce ar fi mai bun decât mine?”).

c. Creaţia intelectuală depinde numai de vizibilitatea editurii (lema „ nu ştim ce este vizibilitatea unei edituri, dar nu scri­eţi pentru premiul Nobel decât la edituri care scot o­pe­­re­le candidaţilor pentru premiul Nobel”).

d. Coautorii nu sunt egali şi dacă se încăpăţânează să fie, noi îi vom se­para (lema „. . . dacă tot nu pot să fiu autor unic de ce să nu fiu un sindicat auto­resc. . .”).

e. Dacă creaţia intelectuală nu are calitate măcar să aibă tiraj!

f. Noi validăm orice! O regulă de bun simţ spune că orice creaţie intelectuală are nevoie de un anumit timp pentru penetrare şi recunoaştere. Noi sun­tem precoci: suntem în stare ca dintr-o singură statistică bună să apre­ciem calitatea definitivă a operei noastre în faţa istoriei! Noi suntem în stare să declarăm ce am creat original, la fel cum odinioară ne declaram ru­dele plecate din Ro­mâ­nia! Trăiască statul poliţienesc al cercetării ştiin­ţi­fice măsluite!

g. Noi nu credem că o carte este tipărită fără dovezi de existenţă. Deoarece cărţile nu au coaste, Iuda nu este un bun evaluator!

h. „Prestigiul” este singura noastră ţintă. Nu ştim ce este dar lăsăm pe fie­care să creadă că este vinovat că nu posedă aşa ceva!

i. Oricât ai crea, noi numărăm numai cât dorim! Nu se recunoaşte decât nu­mă­rul de 3(trei) lucrări publicate la o manifestare ştiinţifică (lema ‚ucideţi-vă copiii nedoriţi de regim sau vă arestăm pentru nesupunere socială”).

Pentru restul criteriilor statisticii măsluirii perfecte a realităţii cercetării ştiin­­ţi­fice se pot studia documentele de cercetare a cercetării.

Ghici cine este vinovatul?

Pentru cunoscătorii limbii române "a evalua" înseamnă în primul rând a com­para cu un etalon. "A autoevalua" înseamnă cam acelaşi lucru dar făcut de fiecare dintre noi, în parte.

Care este etalonul? Ceea ce este cuprins în fişa postului sau ceea ce ne-am angajat să facem.

Ce ne facem dacă nu există etalon? Raportăm ceea ce am făcut fiecare, o simplă listă de lucrări şi activităţi demne de propriul nostru respect. Si restul? Restul este preocuparea gratuită a oricărui analist al istoriei cercetării să  facă statisticile dorite şi să interpreteze ceea ce lumea vede cu ochii liberi: cer­cetarea ştiinţifică universitară nu există, există doar oameni şi o muncă demnă de respect.

Ei sunt „vinovatul” şi tot ei sunt singurii demni de respect!

Din păcate mulţi au uitat că libertatea înseamnă şi demnitatea de a nu accep­ta minciuna, denaturarea, înregimentarea degradantă, lipsa de respect faţă de om şi creaţia sa...

. . . şi cine profită?

Profită aceleaşi persoane care de 18 ani duc totul în derizoriu şi evită sau nu ştiu să privească realitatea şi viitorul în faţă. Sau poate le este teamă să-şi recunoască incompetenţa şi impotenţa!

Notă: Ar fi profund ne-deontologic ca autorul să nu recunoască că în urma articolelor sale an­te­rioare şi a luărilor repetate de poziţie unele criterii din „coşul de criterii de evaluare” au suferit modificări suficiente pentru a le reduce în mod consistent ridicolul.

Alternativa Academică este prima publicaţie electronică românească dedicată Reformei şi manifestării atitudinii civice a lumii academice. Toate materialele publicate pot fi utilizate de orice suport media ca surse sigure şi avizate care descriu poziţia din interiorul acestui mediu. Opiniile prezentate în această publicaţie sunt personale, nu implică instituţiile unde autorii lor sunt angajaţi şi pot, numai eventual, să coincidă cu poziţiile oficiale ale acestora. Cu respectul cuvenit schimbului de idei şi adevărului, orice parte afectată de opiniile exprimate are dreptul la replică în aceleaşi condiţii ca cele exprimate de autorul acestora. Toate materialele publicate vor fi utilizate ca referinţe în toate situaţiile în care dorinţa de senzaţional sau alte raţiuni străine slujirii adevărului ar provoca deformări inadmisibile ale sensului iniţial dorit de fiecare autor în parte. Cititorii sau părţile care se consideră afectate pot să-şi exprime punctul de vedere utilizând adresa graur@graur.org. Pentru expedierea de materiale sau informaţii de interes se va utiliza aceeaşi adresă.