Traducere din limba franceză

 

Curtea Europeană a Drepturilor Omului

Secţia a III-a

HOTĂRÂREA

din 15 februarie 2007

în Cauza Boldea împotriva României

(Cererea nr. 19997/02)

Strasbourg

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute în art.44 alin. (2) din Convenţie. Poate suferi modificări de formă.

          În Cauza Boldea împotriva României,

          Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a III-a), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupančič, preşedinte, J. Hedigan, C. Bîrsan, doamna E. Fura-Sandström, doamna A. Gyulumyan, domnul David Thor Björgvinsson, doamna I. Ziemele, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,

          după ce a deliberat în Camera de Consiliu, la data de 25 ianuarie 2007,

          a pronunţat următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

 

          PROCEDURA

1. La originea cauzei se află cererea nr. 19997/02, introdusă împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Marius Boldea (reclamantul), a sesizat Cur­tea la data de 9 mai 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drep­tu­rilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

          2. Reclamantul a fost reprezentat de Domnul D. Crăciun, un avocat din Timişoara. Gu­vernul român (Guvernul) a fost reprezentat de Agentul guvernamental, doamna Bea­trice Ramaşcanu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

          3. La 2 decembrie 2005, Curtea a hotărât să comunice Guvernului cererea. Pre­va­lân­du-se de dispoziţiile art. 29 alin. 3 al Convenţiei, ea a decis că admisibilitatea şi fon­dul cauzei vor fi examinate împreună.

 

          ÎN FAPT

          I. CIRCUMSTANŢELE CAUZEI

          4. Reclamantul s-a născut în anul 1962 şi are domiciliul în Timişoara.

          A. Originea cauzei

          5. Reclamantul este conferenţiar universitar la Facultatea de automatică şi de in­for­matică a Universităţii politehnice din Timişoara.

          6. La 9 martie 2001, cu ocazia unei şedinţe a corpului profesoral al catedrei de in­for­matică a Facultăţii menţionată anterior, decanul facultăţii a abordat subiectul pre­tin­su­lui plagiat al publicaţiilor ştiinţifice ale lui A.S. şi L.P., apărute în anul 2000, precum şi a altor teze de doctorat şi lucrări de diplomă. Pe fondul nemulţumirii generale faţă de pu­blicaţiile realizate în cadrul catedrei, mai mulţi profesori şi-au exprimat opinia asupra pre­tinsului plagiat. Ei au constatat că cei doi autori folosiseră multe din definiţiile pre­luate din teza de doctorat a lui N.P. Reclamantul era singurul care a considerat fără ezi­tare că publicaţiile ştiinţifice reprezentau un plagiat. Concluzia finală a şedinţei a fost că ni­velul ştiinţific al publicaţiilor scăzuse, că era re­co­man­dabil să se evite publicarea  arti­co­lelor care reproduc definiţii deja existente şi să se aducă noi contribuţii. Publicaţiile lui A.S. şi L.P. nu reprezentau nişte plagiate dar nu constituiau nici puncte de referinţă ştiin­ţifice în materie (nu se iau în considerare aceste lucrări). De asemenea li s-a adre­sat un avertisment verbal.

          Printr-o hotărâre din 16 mai 2001 comisia de deontologie ad-hoc a facultăţii a pro­pus constituirea unei comisii de arbitraj pentru soluţionarea diferendului şi realizarea unui studiu aprofundat asupra publicaţiilor în cauză. Curtea nu a fost infor­ma­tă asupra re­zul­tatelor acestor propuneri.

 

          B. Cauză penală de defăimare împotriva reclamantului

          7. La 9 mai 2001 A.S. şi L.P. au depus două plângeri penale diferite sub acuzaţia de defăimare împotriva reclamantului. Au susţinut că reclamantul i-a acuzat de plagiat cu prilejul şedinţei din 9 martie 2001.

          8. La 11 septembrie 2001 Judecătoria Timişoara a conexat cele două plângeri pe­nale.

          9. În cursul şedinţei publice din 9 octombrie 2001 judecătoria a audiat re­cla­man­tul şi a admis propunerea sa de a demonstra veridicitatea afirmaţiilor sale, pe baza art. 207 cod penal. El a prezentat articolele reclamanţilor şi extrasele pertinente din teza de doctorat pretins plagiată.

          10. La 27 noiembrie 2001 judecătoria a audiat doi martori care participaseră la şedinţa din 9 martie 2001. V.M., îndrumătorul de proiect al reclamanţilor, a declarat că, în opinia sa, deşi controversate, publicaţiile reclamanţilor nu constituiau un plagiat. El a con­siderat de asemenea că reclamantul a făcut afirmaţii cu rea credinţă. Martorul U.M. a de­clarat că nu se putea pronunţa asupra pretinsului plagiat sau asupra intenţiei recla­man­tului atunci când şi-a calificat colegii drept « plagiatori ».

          11. Printr-o sentinţă din aceeaşi zi, Judecătoria Timişoara l-a achitat pe recla­mant în temeiul art. 10 b)č din Codul de procedură penală, dar l-a condamnat la o amendă ad­ministrativă de 500.000 lei româneşti (ROL), [în jur de 20 euro], în temeiul art. 18č din Codul de procedură penală combinat cu art. 91 Cod penal. De asemenea,  l-a con­dam­nat la plata către părţile vătămate a cheltuielilor de judecată evaluate la suma de 2.120.000 lei româneşti (ROL), [în jur de 80 euro].

          12. Extrasul exemplificativ din această sentinţă este astfel redactat :

          « Pe baza probelor administrate în cauză, şi anume declaraţia inculpatului, ra­por­tul nr. 262/01 al Facultăţii de Automatică şi de Informatică, articolul părţilor vătămate, pu­blicat sub titlul « Indicatorii ce caracterizează fiabilitatea şi dispo­ni­bi­li­ta­tea », al doilea capitol al tezei pretins plagiată de N.P., procesul-verbal din 9 martie 2001, mărturiile lui U.M şi V.M., instanţa reţine următoarele fapte :

          Părţile sunt profesori la Universitatea Politehnică din Timişoara, [lucrând] în ca­drul Catedrei de Informatică. La 9 martie 2001, cu ocazia unei şedinţe a catedrei, incul­pa­tul a afirmat în public că reclamanţii erau « plagiatori », deoarece un articol semnat de ei reproducea în fapt un capitol dintr-o teză de doctorat. Deşi articolul semnat de [păr­ţile vătămate] conţine definiţii din alte lucrări ale căror structuri cât şi concepte le-au reluat, nu au avut intenţia de a reproduce aceste lucrări. Şi-apoi, in­frac­ţiu­nea de ca­lom­nie presupune afirmaţii maliţioase, făcute cu rea credinţă şi cu in­ten­ţia de a leza dem­nitatea [altuia], faţă de un fapt care, dacă este real, ar atrage una din sancţiunile pre­văzute de textul acuzator.

          Din documentele administrate la dosarul cauzei şi din declaraţiile martorilor reiese că inculpatul a făcut acele afirmaţii cu rea credinţă, cu intenţia de a leza dem­ni­tatea părţilor vătămate, afirmaţii care, dacă ar fi fost adevărate, ar fi expus părţile vătămate la o sancţiune disciplinară sau dispreţului public.

          Dat fiind că condiţia publicităţii este de asemenea îndeplinită, instanţa constată că, dintr-un punct de vedere formal, faptele inculpatului constituie elemente con­sti­tu­tive ale unei infracţiuni de calomnie, reglementată de art. 206 Cod penal.

          În substanţă, faptele reclamantului nu ating gradul de pericol social al unei in­frac­ţiuni, deoarece este vorba despre o ceartă între colegi, rezultat al orgoliului profesional, inculpatul fiind pentru prima dată chemat în justiţie. »

          13. La 3 decembrie 2001 reclamantul a formulat apel împotriva sentinţei jude­că­toriei. El a susţinut în principal lipsa de motivare a sentinţei pe baza probelor aduse în timpul procedurii, atât de el însuşi cât şi de părţile vătămate şi asta cu atât mai mult cu cât a putut beneficia de proba verităţii prevăzută de articolul 207 Cod penal. De ase­menea, judecătoria s-a limitat să constate reaua credinţă a reclamantului fără să se ba­zeze totuşi pe vreun element de probă şi nu a luat deloc în calcul legislaţia refe­ri­toa­re la drep­turile de autor şi drepturile conexe. Părţile vătămate au atacat de ase­menea sen­tinţa pronunţată în primă instanţă.

          14. Printr-o hotărâre din 22 martie 2002 Tribunalul Judeţean Timiş a respins cele două apeluri. El a decis astfel în privinţa apelului reclamantului:

          « După ce a examinat [apelul înaintat] pe baza motivelor invocate şi a articolului 385/6 Cod de procedură penală, trebuie constatat că prima instanţă a analizat bine elementele de fapt şi de drept ale cauzei, sancţiunea administrativă aplicată apelan­tului fiind corect stabilită, astfel încât apelul va fi respins pe baza art. 385/15 1) Cod pro­ce­du­ră penală. »

          15. Apelul părţilor vătămate a fost respins ca tardiv.

 

          II. DREPTUL ŞI PRACTICA INTERNE RELEVANTE

 

          A. Codul penal în vigoare in perioada cand s-au petrecut  faptele

          16. Articolele relevante prevăd următoarele:

Art. 181

Fapta care nu prezintă pericolul social al unei infracţiuni

(1) Nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atin­gerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (...)

(3) În cazul faptelor prevăzute în prezentul articol, procurorul sau instanţa aplică una din sancţiunile cu caracter administrativ prevăzute în art. 91. »

 

Art. 91

Sancţiunile cu caracter administrativ

« Când instanţa dispune înlocuirea răspunderii penale, aplică una dintre urmă­toa­rele sancţiuni cu caracter administrativ:

(...)

c) amendă de la 100.00 lei la 1.000.000 lei. »

Art. 206

« Afirmarea ori imputarea în public, prin orice mijloace, a unei fapte deter­mi­nate privitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sanc­ţi­une penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu în­chisoare de la 3 luni la 3 ani sau cu amendă. »

 

Art. 207

« Proba verităţii celor afirmate sau imputate este admisibilă, dacă afirmarea sau im­putarea a fost săvârşită pentru apărarea unui interes legitim. Fapta cu privire la care s-a făcut proba verităţii nu constituie infracţiunea de insultă sau calomnie. »

17. Codul penal a fost modificat şi completat de Legea nr. 160 din 30 mai 2005 de aprobare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 58 din 23 mai 2002, publicată în Mo­nitorul Oficial nr. 470 din 2 iunie 2005.

Articolul unic al acestei Ordonanţe de urgenţă prevede următoarele:

« Afirmarea sau imputarea în public prin orice mijloc a unei fapte determinate pri­vi­toare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sanc­ţiu­ne penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu amen­dă de la 2.500.000 lei la 130.000.000 lei. »

18. Legea nr. 178 din 4 iulie 2006 de modificare a Codului penal şi altor legi abro­gă articolele 205-207 ale Codului penal. Cu toate acestea, Codul penal a fost modificat ul­tima dată de Legea nr. 301/2004 care urmează să intre în vigoare la 1 septembrie 2008. Textul privind defăimarea este astfel redactat:

« Afirmarea sau imputarea în public prin orice mijloc a unei fapte determinate pri­vitoare la o persoană, care, dacă ar fi adevărată, ar expune acea persoană la o sanc­ţiune penală, administrativă sau disciplinară ori dispreţului public, se pedepseşte cu zile-amendă de la 10 la 200. »

 

B. Codul civil

19. Articolele pertinente prevăd următoarele:

Art. 998

« Orice faptă a unui om care cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a produs, să-l repare. »

Art. 999

« Oricine este responsabil nu numai de prejudiciul pe care l-a cauzat prin fapta sa dar şi de acela pe care l-a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa. »

 

         ÎN DREPT

 

          I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 alin. 1 din Convenţie

          20. Reclamantul susţine că nu a fost judecată echitabil cauza sa din cauza fap­tu­lui că a fost condamnat la plata unei amenzi administrative în lipsa oricărei probe per­tinente şi fără ca instanţele să dea un răspuns la motivele şi argumentele pe care el le-a invocat. El invocă art. 6 alin. 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

          "Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, public şi într-un termen rezonabil, de către o instanţă independentă şi imparţială, stabilită prin lege care va hotărî (...) asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptată împotriva sa (...)"

 

A.    Asupra admisibilităţii

 

          21. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă.

 

B.    Asupra fondului

          1. Teza părţilor

22. Guvernul consideră în primul rând că nu îi revine Curţii sarcina de a cunoaşte erorile în fapt şi în drept pretins comise de o instanţă internă, decât dacă şi în măsura în care ar fi putut aduce atingere drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie.

23. În al doilea rând, Guvernul consideră că instanţele interne care au examinat cauza s-au pronunţat în mod motivat asupra tezelor formulate de reclamant în apă­rarea sa. El face trimitere la jurisprudenţa Curţii conform căreia art. 6 alin. 1 obligă in­stanţele să-şi motiveze deciziile, dar acest lucru nu trebuie înţeles ca cerând un răs­puns detaliat la fiecare argument (a se vedea Vas de Hurk împotriva Olandei, Hotărârea din 19 aprilie 1994, seria A nr. 288, pag. 20, paragraful 21). Problema de a şti dacă o instanţă şi-a în­căl­cat obligaţia de a motiva ce decurge din art. 6 al Convenţiei nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija împotriva Spaniei, Hotărârea din 9 de­cem­brie 1994, seria A nr. 303-A, pag. 12, paragraful 20).

24. Astfel, judecătoria a examinat dovezile administrate, a stabilit o situaţie de fapt şi s-a pronunţat asupra relei credinţe a reclamantului. Ea a luat în calcul plângerile păr­­ţilor vătămate, documentele prezentate de părţi şi depoziţiile martorilor. Deşi ju­de­că­toria  nu a înlăturat, în mod expres, motivele reclamantului, Guvernul consideră că re­ţi­nând existenţa faptei invocată de către victime şi elementul moral al infrac­ţiunii, ju­de­că­torul s-a pronunţat indirect asupra susţinerilor sale. Aşadar, celelalte mo­tive in­vo­cate de reclamant ar putea fi considerate inutile.

25. În privinţa hotărârii Tribunalului Judeţean Timiş, Guvernul menţionează că in­stanţa de apel a procedat la alipirea motivelor stabilite de judecătorie (Helle împo­triva Finlandei, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-VIII, pag. 2930, paragraful 60).

26. În fine, Guvernul consideră că reclamantul a beneficiat de o procedură în con­tra­dictoriu şi că instanţele au respectat din plin garanţiile de independenţă şi de im­par­ţia­litate, de rapiditate, de publicitate şi de egalitate a mijloacelor.

27. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului.

 

          2. Aprecierea Curţii

          a) Principii reieşite din jurisprudenţa Curţii

 

          28. Curtea aminteşte că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 alin. 1 din Convenţie înglobează, între altele, dreptul părţilor în cauză de a prezenta ob­ser­vaţiile pe care le consideră elocvente pentru cauza lor. Convenţia nedorind să ga­ran­teze drepturi teoretice sau iluzorii ci drepturi concrete şi efective (Artico împotriva Italiei, hotărârea din 13 mai 1980, seria A nr. 37, pag. 16, paragraful 33), acest drept nu poate trece drept efectiv decât dacă observaţiile sale sunt într-adevăr « ascultate », adică exa­mi­nate cum trebuie de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 implică în special în sar­cina « instanţei » obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă ale părţilor, fără a le aprecia pertinenţa (Perez împotriva Franţei [GC], nr. 47287/99, paragraful 80, CEDO 2004-I, şi Van de Hurk, citat anterior, paragraful 59).

          29. Cu toate acestea, articolul 6 alin. 1 obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile, aceasta neînsemnând că se cere un răspuns detaliat la fiecare argument (a se vedea Van de Hurk, citat anterior, paragraful 61). Amploarea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii. Trebuie, de asemenea, să se ţină cont în special de diver­si­tatea mijloacelor pe care un susţinător le poate prezenta în justiţie şi de diferenţele dintre statele contractante în materie de dispoziţii legale, cutume, concepţii doc­tri­nale, pre­zentare şi redactare a sentinţelor şi hotărârilor. De aceea problema de a şti dacă o instanţă şi-a încălcat obligaţia de a motiva ce decurge din articolul 6 din Con­ven­ţie nu se poate analiza decât în lumina circumstanţelor speţei (Ruiz Torija, citat an­te­rior, para­gra­ful 29).

          30. De asemenea, noţiunea de proces echitabil cere ca o instanţă internă care nu şi-a motivat decât pe scurt hotărârea, indiferent dacă a făcut-o alipind motivele oferite de o instanţă inferioară sau altfel, să fi examinat cu adevărat problemele esenţiale ce i-au fost supuse atenţiei şi nu să se fi mulţumit să confirme pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (Helle, citat anterior, paragraful 60).

 

          b) Aplicarea principiilor generale în speţă

          31. Curtea constată că Judecătoria Timişoara a condamnat reclamantul la plata unei amenzi administrative, după ce a stabilit faptele şi a considerat că elementul in­ten­ţionat şi caracterul public al faptelor era bine îndeplinit în cauză. Cu toate acestea, in­stan­ţa nu a făcut nicio referinţă concretă la elementele de fapt care ar fi putut jus­tifica con­cluzia ce vizează vinovăţia reclamantului şi caracterul public al faptelor reţinute. Ea s-a limitat să afirme că aceste condiţii sunt îndeplinite în speţă.

          32. Desigur, în general, Curtea nu are sarcina de a cunoaşte erorile în fapt sau în drept pretins comise de o instanţă internă (Garcia Ruiz împotriva Spaniei [GC], nr. 30544/96, paragraful 28, CEDO 1991-I), interpretarea legislaţiei interne revenind în pri­mul rând autorităţilor naţionale şi în special curţilor şi tribunalelor (Perez, citat an­te­rior, paragraful 82, CEDO 2004-I, şi Coëme şi alţii împotriva Belgiei, nr. 32492/96, 32547/97, 32548/96, 33209/96 şi 33210/96, paragraful 115, CEDO 2000-VII). Cu toate acestea, în prezenta cauză, Curtea constată că judecătoria nu a procedat la inter­pre­tarea tuturor elementelor constitutive ale unei infracţiuni şi că nu a făcut nici o ana­liză a probelor prezentate de inculpat, cu riscul de a elimina, eventual, în mod mo­ti­vat, pe cele pe care nu le-ar fi considerat pertinente.

          33. În plus, instanţa care s-a pronunţat asupra apelului reclamantului nu a răs­puns deloc motivelor de apel ale reclamantului întemeiate, în special, pe lipsa de mo­ti­vare a sentinţei pronunţate în primă instanţă. Dacă este adevărat că obligaţia de a-şi motiva deciziile pe care articolul 6 paragraful 1 o impune instanţelor nu poate fi înţe­leasă ca cerând un răspuns detaliat la fiecare argument (Perez citat anterior, para­graful 81, Van de Hurk citat anterior, pag. 20, paragraful 61, şi Ruiz Torija citat anterior, paragraful 29; a se vedea de asemenea Jahnke şi Lenoble împotriva Franţei (decizie), nr. 40490/98, CEDO 2000-IX), trebuie să se constate că în speţă Tribunalul Judeţean Timiş nu a făcut decât să facă trimitere la consideraţiile sentinţei judecătoriei. Atâta vreme cât aceasta ar putea constitui o motivare prin alipirea motivelor instanţei an­te­ri­oa­re în sensul cauzei Helle împotriva Finlandei (citat anterior, paragraful 56), ar fi ne­cesar să existe o decizie motivată în mod detaliat şi complet a judecătoriei pentru a ca­li­fica procedura iniţiată împotriva reclamantului drept echitabilă. Ori, în cazul în speţă, aşa cum s-a constatat deja mai sus aceasta lipseşte.

          34. Aceste elemente sunt suficiente Curţii pentru a concluziona că reclamantul are motive întemeiate să susţină că deciziile Judecătoriei Timişoara şi ale Tribunalului Judeţean Timiş nu erau suficient de motivate şi că nu a fost judecată echitabil cauza sa privind condamnarea la plata unei amenzi administrative.

          35. În concluzie s-a încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie.

 

          II. Asupra pretinsei încălcări a art. 10 alin. 1 din Convenţie

 

          36. În opinia reclamantului, condamnarea sa pentru defăimare a adus atingere drep­tului său la libertatea de expresie garantat de articolul 10 din Convenţie, care pre­ve­de următoarele:

          « 1. Orice persoană are dreptul la libertatea de expresie. Acest drept cuprinde li­ber­tatea de opinie şi libertatea de a primi sau de a comunica informaţii sau idei fără vreo ingerinţă a autorităţilor publice şi fără a ţine cont de frontiere. Prezentul articol nu îm­piedică statele să supună societăţile de radiodifuziune, de cinema sau de televi­ziune unui regim de autorizare.

          2. Exercitarea acestor libertăţi ce comportă îndatoriri şi răspunderi poate fi su­pusă anumitor formalităţi, condiţii, restricţii sau sancţiuni prevăzute de lege, care con­sti­tuie măsuri necesare, într-o societate democratică, siguranţei naţionale, inte­gri­tăţii teritoriale sau siguranţei publice, apărării ordinii şi prevenirii crimei, protecţiei sănătăţii sau moralei, protecţiei reputaţiei sau drepturilor altuia, pentru a împiedica divul­garea de informaţii confidenţiale sau pentru a garanta autoritatea şi impar­ţia­li­ta­tea puterii ju­di­ci­are. »

 

          A. Asupra admisibilităţii

 

          37. Curtea constată că plângerea nu este în mod manifest neîntemeiată în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. De asemenea, ea constată că aceasta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Trebuie deci declarată admisibilă.

 

          B. Asupra fondului

 

          1. Teza părţilor

          38. Guvernul recunoaşte că sentinţa Judecătoriei Timişoara din 27 noiembrie 2001, confirmată prin Hotărârea Tribunalului Judeţean Timiş din 22 martie 2002 con­sti­tuie o ingerinţă în dreptul la libertatea de expresie.

          Cu toate acestea, el subliniază că această ingerinţă era prevăzută de lege, viza un scop legitim şi era necesar într-o societate democratică, aşa cum prevede articolul 10 paragraful 2 din Convenţie.

          39. În primul rând, amenda administrativă era prevăzută de articolele 18č şi 91 Cod penal în timp ce rambursarea cheltuielilor de judecată se întemeia pe articolul 192 din Codul de procedură penală şi articolul 998 din Codul civil. Aceste norme respectau cerinţele de accesibilitate şi previzibiliate dezvoltate de jurisprudenţa Curţii.

          40. În al doilea rând, ingerinţa urmărea un scop legitim, şi anume cel al pro­tec­ţiei reputaţiei sau drepturilor altuia.

          41. În al treilea rând, Guvernul consideră că măsura administrativă luată împo­tri­va reclamantului se justifică, pe baza afirmaţiilor reclamantului care îşi acuza colegii uni­versitari de plagiat. Amenda administrativă constituia o ingerinţă de o importanţă mică în libertatea de expresie a reclamantului care de altfel nu a fost sancţionat penal.

          Guvernul consideră că este de neconceput ca atingerile aduse reputaţiei sau ima­ginii unei persoane, care nu îndeplinesc condiţiile unei infracţiuni, să rămână ne­pe­dep­site.

          De asemenea, reclamantul a fost condamnat la plata unor sume mici com­pa­rativ cu cele reţinute în cauzele în care Curtea a constatat o încălcare a libertăţii de expresie (a se vedea, de exemplu, Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, pag. 71-78, paragraful 12 şi Pakdemirli împotriva Turciei, nr.35839/97, paragraful 56, 22 februarie 2005). În privinţa cheltuie­lilor de judecată pe care reclamantul trebuia să le restituie, Guvernul menţio­nea­ză că se în­temeiau pe articolele 998 şi 999 Cod civil, dispoziţie care reglementa răs­pun­derea ci­vilă infracţională şi avea prin urmare un caracter structural şi nepunitiv. În plus, obli­gaţia rambursării nu este în funcţie de întinderea răspunderii recla­man­tului.

          42. În fine, Guvernul invită Curtea să ţină cont de modificările aduse legislaţiei şi, în special, de faptul că, calomnia nu constituie o infracţiune ce se sancţionează penal.

          43. Reclamantul nu a prezentat observaţii ca răspuns la cele ale Guvernului.

          2. Aprecierea Curţii

 

          a) Principii ce reies din jurisprudenţa Curţii

 

          44. Curtea doreşte în primul rând să amintească principiile fundamentale care reies din jurisprudenţa sa (a se vedea, printre multe altele, Hertel împotriva Elveţiei, Hotărârea din 25 august 1998, Culegere de hotărâri şi decizii 1998-VI, paragraful 46).

          45. Libertatea de expresie constituie unul din temeiurile esenţiale ale unei socie­tăţi democratice, una din condiţiile primordiale ale progresului său şi dezvoltării fiecă­ruia. Sub rezerva paragrafului 2 al articolului 10 este valabilă nu numai pentru « infor­ma­ţiile » sau « ideile » strânse cu bunăvoinţă sau considerate drept inofensive sau indiferente, ci şi pentru cele care rănesc, şochează sau preocupă: în conformitate cu no­ţiunile de pluralism, toleranţă şi spirit de deschidere fără de care nu există « socie­tatea democratică ». Aşa cum o consacră articolul 10, ea este însoţită de excepţii care cer totuşi o interpretare strânsă şi nevoia de a o restrânge se stabileşte în mod con­vin­gător.

          46. Adjectivul « necesar », în sensul articolului 10 paragraful 2, implică o « nevoie socială imperioasă ». Statele contractante beneficiază de o anumită marjă de apre­ciere pentru a aprecia existenţa unei asemenea nevoi, dar este dublată de un con­trol european privind în acelaşi timp legea şi deciziile care o aplică, chiar şi atunci când sunt emise de o instanţă independentă. Curtea are deci competenţă să statueze în ul­timul rând asupra faptului de a şti dacă o « restricţie » este în concordanţă cu li­ber­ta­tea de expresie pe care o protejează articolul 10.

          47. Curtea nu are deloc drept sarcină, atunci când îşi exercită controlul, să se sub­stituie instanţelor interne competente, ci să verifice din punctul de vedere al art. 10 ho­tărârile pe care le-au pronunţat pe baza puterii lor de apreciere. Nu reiese că trebuie să se limiteze să descopere dacă statul pârât a folosit această putere cu bună credinţă, cu grijă şi în mod rezonabil: trebuie considerată ingerinţa litigioasă în lumina an­sam­blului cauzei pentru a stabili dacă era « proporţională cu scopul legitim ur­mă­rit » şi dacă mo­tivele invocate de autorităţile naţionale pentru a o justifica sunt « pertinente şi sufi­ciente ». Astfel, Curtea trebuie să se convingă de faptul că au­to­rităţile naţionale au apli­cat reguli conforme cu principiile prevăzute de art. 10 şi ba­zându-se în plus pe o apre­ciere acceptabilă a faptelor pertinente (Zana împotriva Turciei, hotărârea din 25 noiembrie 1997, Culegerea de hotărâri şi decizii 1997-VII, pag. 2547-2548, paragraful 51, şi Kyprianou împotriva Ciprului [GC], nr. 73797/01, paragraful 171, 15 decembrie 2005). În plus, echitatea procedurii şi garanţiile pe care le oferă (a se vedea, mutatis mutandis, Kyprianou, citat anterior, paragraful 171), şi natura şi greu­tatea pedepselor aplicate (Ceylan împotriva Turciei [GC], nr. 23556/94, paragraful 37, CEDO 1999-IV, Tammer împotriva Estoniei, nr. 41205/98, paragraful 69, CEDO 2002-I, şi Lešnik îm­po­triva Slovaciei, nr. 35640/97, paragrafele 63-64, CEDO 2003-IV) sunt de ase­menea ele­mente de luat în considerare atunci când este vorba despre măsurarea pro­por­ţio­na­li­tăţii atingerii aduse libertăţii de expresie garantată de articolul 10 din Convenţie.

 

          b) Aplicarea principiilor în cauză

 

          i. Ingerinţa

          48. Curtea constată că părţile insistă să considere că hotărârea Judecătoriei Ti­mişoara din 27 noiembrie 2001 şi cea a Tribunalului Hudeţean Timiş din 22 martie 2002 constituie o ingerinţă în dreptul reclamantului  la libertatea de expresie.

 

          ii. Ingerinţa era « prevăzută de lege » ?

 

          49. Reclamantul nu contestă faptul că condamnarea sa la plata unei amenzi ad­mi­­nistrative şi la restituirea cheltuielilor de judecată ar fi avut o bază în dreptul intern care să fie accesibilă şi previzibilă.

          50. Curtea observă, la rândul său, la fel ca Guvernul, că infracţiunea de defăi­mare era reglementată de art. 206 cod penal, amenda administrativă era prevăzută de articolele 18č şi 91 cod penal în timp ce rambursarea cheltuielilor de judecată se în­te­meia pe articolul 193 din Codul de procedură penală şi articolele 998 şi 999 din Codul de procedură civilă. Aşadar nu se poate contesta că ingerinţa era « prevăzută de lege ».

 

          iii. Ingerinţa urmărea un scop legitim ?

 

          51. Curtea constată că ingerinţa litigioasă urmărea un scop legitim pe baza art. 10 paragraful 2, şi anume protecţia reputaţiei altuia, în acest caz a doi colegi pe care re­clamantul îi acuzase de plagiat.

 

          iv. Ingerinţa era necesară într-o societate democratică ?

 

          52. În prezenta cauză instanţele naţionale au considerat că reclamantul a adus atingere onoarei şi imaginii publice a colegilor săi cărora le reproşa anumite acţiuni cum ar fi plagiatul. Trebuie deci examinate dacă motivele avansate de autorităţile na­ţio­nale pentru a justifica condamnarea partii interesate erau pertinente şi suficiente.

          53. Pentru a se pronunţa asupra acestei chestiuni, Curtea va ţine cont îndeosebi de termenii folosiţi în afirmaţii, de contextul în care acestea au fost făcute şi de cauza în ansamblul său, inclusiv de modalitate în care afirmaţiile au fost făcute.

          54. Trebuie amintită jurisprudenţa de-acum bine stabilită a Curţii conform căreia trebuie, pentru a aprecia existenţa unei « nevoi sociale imperioase » capabilă să justifice o ingerinţă în exercitarea libertăţii de expresie, să se facă distincţia cu grijă între fapte şi judecăţi de valoare. Dacă materialitatea primelor se poate dovedi, ce­le­lalte nu se pre­tea­ză la o demonstraţie a exactităţii lor (a se vedea, între altele, Cumpănă şi Mazăre împotriva României [GC], nr. 33348/96, paragraful 98, CEDO 2004-XI şi De Haes şi Gijsels împotriva Belgiei, Hotărârea din 24 februarie 1997, Culegere de hotărâri şi decizii 1997-I, pag. 235, paragraful 42).

          55. Desigur, atunci când este vorba despre susţineri asupra conduitei unui terţ, adesea poate fi dificil, ca în cazul în speţă, să se facă distincţia între acuzaţiile de fapt şi judecăţile de valoare. Chiar şi o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este complet lipsită de bază faptică (Ierusalem împotriva Austriei, nr. 26958/95, pa­ra­graful 43, CEDO 2001-II).

          56. Mai întâi, Curtea constată că susţinerile reclamantuluii erau grave, în măsura în care ele acuzau pe cei doi colegi că au comis un plagiat, dar aveau o bază faptică (Sabou îi Pîrcălab împotriva României, Hotărârea din 28 septembrie 2004, nr. 46572/99, paragraful 39). În acest sens Curtea constată că cu ocazia şedinţei corpului profesoral al catedrei de informatică, decanul facultăţii a abordat subiectul pretinsului plagiat a ar­ticolelor lui A.S. şi L.P., apărute în decembrie 2000, precum şi al altor teze de doc­torat şi lucrări de diplomă. Participanţii la şedinţă au dezaprobat multitudinea de definiţii re­luate de A.S. şi L.P. şi lipsa propriilor lor contribuţii mergând până la a da un aver­tis­ment verbal autorilor. Prin urmare, susţinererile reclamantului nu erau lipsite de te­mei­nicie, bazându-se cel puţin pe un început de probă, şi nu serveau la între­ţi­ne­rea unei cam­panii defăimătoare faţă de colegii săi. Curtea observă de asemenea că afir­­maţiile in­cri­minate nu priveau aspecte ale vieţii private lui A.S. şi L.P., ci compor­ta­mente im­pli­când calitatea lor de profesori (mutatis mutandis, Dalban împotriva Ro­mâ­niei [GC], nr. 28114/95, paragraful 50, CEDO 1999-VI, şi Sabou şi Pârcălab, citată anterior, para­gra­ful 39).

          57. Curtea consideră apoi important să analizeze conţinutul afirmaţiilor recla­mantului în lumina situaţiei care domnea în acea vreme în catedra de informatică a Fa­cul­tăţii de Automatică şi de Informatică din Timişoara (Zana, citată anterior, paragraful 56). În acest sens, trebuie să se constate că o nemulţumire generală exista în privinţa publicaţiilor recente realizate în cadrul catedrei şi că o şedinţă a fost con­vo­cată de către de­canul facultăţii. Era vorba incontestabil deci despre un subiect de in­teres general pentru catedră, membrii săi fiind invitaţi să se pronunţe asupra acestui subiect. În consecinţă, Curtea consideră că afirmaţiile incupatului nu constituie decât opinia sa personală, exprimată în cadrul acestei şedinţe.

          58. În plus, Curtea constată că era vorba despre afirmaţii orale pronunţate cu ocazia unei şedinţe, ceea ce nu a dat posibilitatea reclamantului de a le reformula, de a le completa sau de a le retrage (a se vedea, mutatis mutandis, Fuentes Bobo împo­tr­iva Spaniei, hotărârea din 29 februarie 2000, nr. 39293/98, paragraful 46, şi, a contrario, De Diego Nafria împotriva Spaniei, hotărârea din 14 martie 2002, nr. 46833/99, para­graful 41).

          59. Un alt factor are o anumită greutate în speţă: atitudinea reclamantului în tim­pul procedurii penale îndreptată împotriva lui. Curtea observă că reclamantul a făcut dovada interesului faţă de procesul său, prezentându-se la toate şedinţele la ju­de­cătorie şi la tribunalul judeţean. El şi-a motival apelul, a depus concluzii scrise, a prezentat, în toate fazele procedurii, elemente de probă capabile să-i susţină afir­ma­ţiile sau să le ofere o bază faptică suficientă (a se vedea a contrario, Cumpănă şi Mazăre, citată an­terior, paragraful 104), Stângu şi Scutelnicu împotriva României, hotărârea din 31 ianuarie 2006, nr. 53899/00, paragraful 51, şi Ivanciuc împotriva României (decizie), nr. 18624/03, 8 septembrie 2005). Toate acestea demonstrează că reclamantul a ac­ţio­nat cu bună credinţă.

          60. Mai mult, Curtea remarcă faptul că instanţele nu au examinat probele ofe­rite de inculpat în cursul şedinţelor. Astfel, deşi reclamantul făcut proba verităţii şi a pre­zentat documente de susţinere, instanţele nu au făcut referire la ele. Reclamantul a in­vo­cat acest lucru în apelul său, dar tribunalul judeţean nu a răspuns.

          61. Acestea fiind spuse, este esenţial, pentru a proteja interesele concurente pe care le reprezintă libertatea de expresie şi libertatea dezbaterilor, ca o procedură echitabilă şi egalitatea mijloacelor să fie într-o anumită măsură asigurată (Steel şi Morris împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, nr. 68416/01, paragraful 95, CEDO 2005-II). Curtea a constatat deja că lipsa de motivare a hotărârilor pronunţate în speţă a privat procedura în defăimare de echitate, în ciuda art. 6, alin. 1. Pentru a aprecia pro­por­­ţionalitatea ingerinţei, pe baza art. 10, ea trebuie să ia de asemenea în con­si­de­rare di­ficultăţile de care s-a lovit reclamantul. Într-adevăr, dacă problema principală care se pune în temeiul art. 6 este cea a caracterului echitabil al procedurii privind acuzaţiile în materie penală îndreptate împotriva interesatului, plângerea întemeiată pe art. 10 se raportează la consecinţele condamnării sale pentru exercitarea libertăţii sale de expresie (Kyprianou, citat anterior, paragraful 150).

          În prezenta cauză lipsa motivaţiei hotărârilor pronunţate de instanţele interne (paragrafele 28-35 de mai sus) nu pot decât să implice de asemenea încălcarea art. 10.

          62. Pe baza consideraţiilor anterioare, Curtea consideră că autorităţile naţionale nu au oferit motive pertinente şi suficiente pentru a justifica condamnarea recla­man­tului la plata unei amenzi administrative şi la rambursarea cheltuielilor de judecată sus­ţinute de reclamanţi şi că aceasta nu răspunde deci unei « nevoi sociale im­pe­ri­oase ».

          Prin urmare s-a încălcat art.10 din Convenţie.

 

          III. Asupra pretinsei încălcări a art. 13 din Convenţie

 

          63. Reclamantul se plânge de asemenea  de faptul că dreptul său la o cale de atac efectivă a fost încălcat, din cauza faptului că Tribunalul Judeţean Timiş a respins apelul înaintat împotriva sentinţei din 27 noiembrie 2001, fără să analizeze motivele pe care le invocase. El invocă art. 13 din Convenţie care prevede următoarele:

          « Orice persoană ale cărei drepturi şi libertăţi recunoscute în (...) Convenţie au fost încălcate, are dreptul la acordarea unei căi de atac efective în faţa unei instanţe na­ţionale, chiar dacă încălcarea a fost comisă de persoane care acţionează în exerciţiul funcţiilor lor oficiale ».

          64. Curtea constată că plângerea priveşte aceleaşi fapte ca cele întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie. Deoarece plângerea nu ridică nici o problemă diferită de cea analizată în temeiul articolului menţionat anterior, Curtea nu consideră necesar să o examineze separat în fond.

 

          IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

 

          65. În conformitate cu art. 41 din Convenţie, "În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înal­tei Părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor aces­tei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o satisfacţie echitabilă."

          66. Reclamantul nu a prezentat nici o cerere de satisfacţie echitabilă. Prin ur­mare Curtea consideră că nu trebuie să i se acorde nici o sumă cu acest titlu.   

 

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE:

 

          1. declară cererea admisibilă;

          2. hotărăşte că a fost încălcat art. 6 alin. 1 din Convenţie;

          3. hotărăşte că a fost încălcat art. 10 din Convenţie;

          4. hotărăşte că nu trebuie examinată în fond plângerea întemeiată pe art.13 din Convenţie;

          Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la data de 15 fe­bru­a­rie 2007, în aplicarea art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

 

Bostjan M. Zupančič,

Preşedinte

 

Santiago Quesada,

grefier adjunct