11 aprilie 2007

CEDO sancţionează malpraxisul justiţiei

Prof.Univ.Dorin Isoc, dr.ing, E-mail personal: Dorin.Isoc@yahoo.com , Web profesional: http://users.utcluj.ro/~isoc. Blog: http://dorinisoc.blogspot.com

Apare prima hotărâre CEDO într-o cauză cu universitari

Prin hotărârea din 15.02.2007 în cauza Boldea vs Romania (cererea nr. 19997/02) justiţia românească este pusă încă odată la colţ de CEDO (Curtea Europeană a Drepturilor Omului). De această dată pentru că nu reuşeşte să uite că Statul nu trebuie poate avea ori­când dreptate, că în Universităţi nu trăiesc îngeri ci chiar fiinţe umane, mu­ritori cu acte în regulă. A fost pusă la punct pentru că nu a înţeles încă faptul că omul sfinţeşte locul şi instituţia şi nu instituţia îi face pe oameni. A fost pusă la punct pentru că refuză să înţeleagă că justiţia trebuie să pă­trun­dă şi în feudele academice ca în orice alt cotlon al societăţii: cu mă­tura şi cu făraşul şi mai ales, legată la ochi şi drămuind cu par­ci­monie şi înţelepciune dreptatea.

O şedinţă de catedră scandalizată

Cauza pare simplă pentru cei care îşi duc zilele prin insti­tu­ţiile uni­ver­sitare: într-o discuţie în cadrul unei catedre a Universi­tă­ţii Politehnica din Timişoara se abordează faptele a doi colegi care ar fi utilizat în scrierile lor "citate"-necitate din lucrări deja publicate. Practic, că cei doi colegi ar fi plagiat. Limba de lemn spune totul fără a spune nimic remarcabil :

"Con­clu­zia finală a şedinţei a fost că nivelul ştiinţific al pu­bli­ca­ţiilor scă­zuse, că era re­co­man­dabil să se evite pu­bli­carea articolelor care reproduc definiţii deja existente şi să se aducă noi contri­bu­ţii. Publicaţiile lui A.S. şi L.P. nu re­pre­zentau nişte plagiate dar nu consti­tu­iau nici puncte de re­fe­rinţă ştiinţifice în materie (nu se iau în considerare aceste lucrări). De asemenea li s-a adresat un aver­tis­ment ver­bal."

Singurul reclamantul (Boldea), afirmă că este vorba de un pla­­giat.

Comisia de deontologie a facultăţii cere constituirea unei co­misii ad-hoc de arbitraj (?) care să analizeze lucrările incri­mi­nan­te şi să se pro­nun­ţe asupra faptelor. Stop! Aici filmul se rupe fiindcă aceea comisie de arbitraj nu ajunge să-şi pronunţe "arbi­trea­la". In schimb persoanele vi­zate, se adresează justiţiei cu plân­gere de calomnie faţă de cel care a avut curajul şi bărbăţia să afirme că este vorba de plagiat.

In soluţia sa instanţa românească vine şi condamnă printr-o amendă administrativă pe reclamantul Statului Român şi la plata cheltuielilor de judecată, la fel ca şi instanţa de apel.

Din motivarea instanţelor româneşti sau ...să vorbim pe lângă subiect...

Si aici instanţa românească vine şi o coteşte în mod aca­de­mic:

". . . Părţile sunt profesori la Universitatea Politehnică din Timi­şoa­ra, [lucrând] în ca­drul Catedrei de Informatică. La 9 martie 2001, cu ocazia unei şedinţe a catedrei, incul­patul a afirmat în pu­blic că reclamanţii erau plagiatori, deoa­rece un articol semnat de ei reproducea în fapt un capitol dintr-o teză de doctorat. Deşi ar­ticolul semnat de [părţile vătămate] conţine definiţii din alte lu­crări ale căror struc­turi cât şi concepte le-au reluat, nu au avut in­tenţia de a re­pro­duce aceste lucrări. Şi-apoi, in­frac­ţiu­nea de ca­lom­­­nie pre­supune afirmaţii maliţioase, făcute cu rea credinţă şi cu in­­­­ten­ţia de a leza dem­nitatea [altuia], faţă de un fapt care, dacă este real, ar atrage una din sancţiunile pre­văzute de textul acu­za­tor.

Din documentele administrate la dosarul cauzei şi din de­cla­raţiile martorilor reiese că inculpatul a făcut acele afirmaţii cu rea-credinţă, cu intenţia de a leza dem­ni­ta­tea părţilor vătămate, afir­­maţii care, dacă ar fi fost adevărate, ar fi expus părţile vătă­ma­te la o sancţiune disciplinară sau dispreţului public.

Dat fiind că condiţia publicităţii este de asemenea înde­pli­nită, instanţa constată că, dintr-un punct de vedere formal, faptele inculpatului constituie elemente con­sti­tu­tive ale unei infracţiuni de calomnie, reglementată de art. 206 Cod penal.

In substanţă, faptele reclamantului nu ating gradul de pe­ri­col social al unei in­frac­­ţiuni, deoarece este vorba despre o ceartă între colegi, rezultat al orgoliului pro­fe­sio­nal, inculpatul fiind pentru prima dată chemat în justiţie. »

Mulţi dintre cititorii acestui articol aşteaptă poate continuarea cazului, poate prime comentarii, poate interpretări.

Stop sau un fel de stop...

Autorul se va limita la a trimite la hotărârea Curţii Europene a Drep­tu­rilor Omului unde şi-a permis să utilizeze trei culori, câte una pentru faptele sau opiniile lu­mii universitare, o alta pentru a surprinde ipocrizia poziţiei unei justiţii trăitoare într-o lume con­fecţionată de reprezentanţii ei şi o alta pentru punctul de vedere echilibrat şi educativ al in­stan­ţei eu­ro­pene.

Autorul se limitează la a pune nişte întrebări pe care le va lăsa fără răs­puns invitând cititorul să facă el completările care se impun.

Despre malpraxis să auzim numai de bine!

1. Cum este posibil ca un conducător de doctorat să nu identifice un pla­giat?

2. Ce ar putea face un conducător de doctorat care identifică în lucrările doctoranzilor săi un plagiat în condiţiile pseudo-instituţiei universitare ro­mâneşti unde se votează chiar şi rezultatul sumei „1 + 1”?

3. Cum îşi poate permite un reprezentant al puterii judecătoreşti să i­den­­tifice o acuzaţie de plagiat cu „. . . o ceartă între colegi. . .”? Oare furtul unui milion de lei noi este pentru acelaşi judecător o „. . . glu­mă  nevinovată. . .” făcută de un individ cu simţul umorului, numit de cei lipsiţi de fantezie „hoţ” unui cetăţean morocănos căruia unii îi spun, tot lipsiţi de fantezie, „păgubaş’?

4. Cât ar trebui să copieze un cetăţean care se declară plin de sine  „. . .om de ştiin­ţă. . .” din lucrările colegului său, din cărţile şi paginile web traduse prost sau de studenţii lui ca să devină evident pentru cei din jur că întreaga sa „operă” este un jalnic colaj de „deja vu”-uri?

5. Cine i-a învăţat pe oamenii de ştiinţă trăitori în universităţile ro­mâ­neşti ce este plagiatul şi cât de grave sunt consecinţele lui?

6. Cum poate un profesor sau un magistrat cu educaţie comunistă să apre­cieze sau să judece proprietatea intelectuală când singura lor no­ţiune de proprietate este aceea a „. . . întregului popor muncitor. . .”?

7. Cum poate o persoană care reproduce un fragment dintr-o lucrare, adică dintr-o anumită lucrare, să o facă ‚. . .fără intenţie. . .”? De ce nu greşeşte autorul de autor să aleagă tocmai lucrarea unde se găsea un anumit fragment legat „întâmplător” chiar de specialitatea lui oficială şi nu, spre de­liciul tuturor inginerilor şi posibila stupefacţie ai slujitorilor nobilei oarbe, Biblia de la Bălgrad sau Deca­me­ronul?

8. Cât de grav este malpraxisul academic şi cine ar trebui să-l pedep­sească? Oare sistemul judiciar, sistemul politic, societatea româ­neas­că nu sunt ele şi produsele malpraxisului academic?

Faptul că mulţi vor găsi răspunsurile pe care justiţia românească nu numai că nu le-a căutat dar le-a şi mascat cu vorbe clăbucinde şi fals-docte nu trebuie să mire. Bunul simţ este o cale ce poate conduce la co­rec­ţia lumii dar nu este şi calea suficientă.

Un lucru este însă sigur: atâta vreme cât plagiatul nu va deveni o preo­cu­pare a societăţii, a comu­ni­tă­ţi­lor ei, se vor găsi indivizi care vor invoca in­fracţiuni cum ar fi calomnia pentru a-şi ascunde propria murdărie în faţa celor care ar încerca să-i deconspire!

Alternativa Academică este prima publicaţie electronică românească dedicată Reformei şi manifestării atitudinii civice a lumii academice. Toate materialele publicate pot fi utilizate de orice suport media ca surse sigure şi avizate care descriu poziţia din interiorul acestui mediu. Opiniile prezentate în această publicaţie sunt personale, nu implică instituţiile unde autorii lor sunt angajaţi şi pot, numai eventual, să coincidă cu poziţiile oficiale ale acestora. Cu respectul cuvenit schimbului de idei şi adevărului, orice parte afectată de opiniile exprimate are dreptul la replică în aceleaşi condiţii ca cele exprimate de autorul acestora. Toate materialele publicate vor fi utilizate ca referinţe în toate situaţiile în care dorinţa de senzaţional sau alte raţiuni străine slujirii adevărului ar provoca deformări inadmisibile ale sensului iniţial dorit de fiecare autor în parte. Cititorii sau părţile care se consideră afectate pot să-şi exprime punctul de vedere utilizând adresa graur@graur.org. Pentru expedierea de materiale sau informaţii de interes se va utiliza aceeaşi adresă.