17 februarie 2007

Cinci reguli de aur care guvernează avansarea în cariera universitară din România

Marcel Cremene, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

Care sunt factorii de care depinde avansarea în cariera universitară?

Iată întrebarea principală de la care porneşte acest articol. Din moment ce ca­rieră în­seam­nă atât recunoaştere socială cât şi venituri mai mari, cred că este de prisos să mai insistăm asupra importanţei acestui subiect.

In mod normal, avansarea în carieră ar trebui să reprezinte o formă de recunoaştere a meritelor şi valorii unei persoane. Rezultă că aceia care muncesc mai mult şi sunt mai valoroşi ar trebui să poată promova mai repede. Dacă sun­tem de acord asupra acestui lucru, atunci cum este posibil ca votul catedrei să îm­piedice pe cineva să promoveze?

Este binecunoscut cazul unui cadru didactic din Universitatea Tehnică din Cluj Napoca, cu prestigiu în străinătate, care nu putea să promoveze de la şef lu­crări la profesor pentru că nu era de acord consiliul facultăţii. Deşi îndeplinea cu vârf şi îndesat toate criteriile pentru a fi pro­fe­sor, se pare că, totuşi, nu era destul de bun pentru colegii săi.

Nici conducerea nu a putut sa îl sprijine: cum să încalcăm traditia comform căreia fiecare trebuie să îşi aştepte rândul la promovare? Iată şi prima regulă: „1. Stai să îţi vină rândul şi nu asuda prea tare că tot acolo ajungi !”. Stimulativ.

Cine are de pierdut dacă unui om merituos i se recunosc meritele?

Cine avea de pierdut dacă acestui om i se recunoşteau meritele? Oare nu exis­ta un con­flict de interese la mijloc? Intr-o altă situaţie, un profesor punea la un moment dat problema dacă „îşi permite” catedra să facă avansări, fiind vorba de bani evident. Este un punct de vedere.

Tot un punct de vedere este şi următorul: de ce în Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca ra­portul dintre numărul de profesori şi celelalte grade este atât de dezechilibrat? In Franta, spre exem­plu, găsim laboratoare (sau echipe) în care există un profesor la zece „maître de con­fe­rences” (undeva între şef lucrări şi conferenţiar). Ei de ce nu au aşa de mulţi profesori? Lor nu le trebuiesc? Işi per­mite Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca să aibă atâţia profesori? Probabil că da. Atunci de ce nu îşi permite să ofere salarii decente şi asistenţilor?

In Franţa un ATER (asistent angajat temporar) câştigă cam 1500 euro/lună şi are 196 ore didactice pe tot anul (cam 7 jumatate pe saptamana). Un maître de conferences si un profesor au cate 200 ore/an. O ora de curs face 1.5 ore fizice, una de seminar cat o oră fizică iar 1.5 ore de laborator fac cat o oră fizica. Un maître de conferences câştigă cam 2300 euro/lună. Un profesor vre-o 3500. Raportul salariilor este in jur de 1:1.5:2.3.

La noi, asistentul are norma de 11 ore/saptămână (fata de 7.5 ale francezului), cam 170 euro/luna, un şef lucrari cam 300 euro/lună iar un profesor undeva în jur de 800 euro, (unii probabil au şi peste 1000) si norma de 7 ore/saptămână. Raportul este 1:1.8:4.7, asta fără să tinem cont de cele 7 ore la profesor fata de 11 ale asistentului! De ce? Ca să aibă de câştigat, cine?

De ce o atât de mare diferenţă între rapoarte? Probabil pentru că noi dăm ce­zarului ce este al cezarului! Sau, mai bine zis, cezarul îşi dă singur ceea ce este al lui. Iată şi cea de a doua regulă: „2. Cine împarte, parte îşi face !”. Din pacate rapoartele acestea nu se vor modifica semnificativ nici cu ocazia ultimelor majorări salariale.

Cine câstigă dacă avansarea în carieră depinde de votul catedrei?

Recunosc că nu am inteligenţa necesară pentru a raspunde la aşa ceva. Dar trebuie să fie ceva din cale afară de inteligent, şi mai ales original. Mai există la cineva în lume asa ceva? ...deci e ceva original. Sau politic?

In Franţa, de exemplu, ca să fii maître de conferences trebuie să ai doc­to­ra­tul. Apoi, de­pui un dosar de atestare care include lucrările publicate. O comisie sta­bilită la nivel naţional, for­mată din persoane care nu te cunosc, stabilesc dacă do­sarul tău este destul de bun ca să fii abilitat. Ca să ai un dosar bun, iţi trebuiesc publicaţii în jurnale/conferinte mari. După aceasta poţi să dai concurs pe post. Apoi, ca să ai drept de conducere de doctorat, HDR (habillité de recherche), faci o lucrare com­pa­rabilă cu o teză şi o susţii în fata unei comisii stabilite la nivel na­ţio­nal. Nu trebuie să le faci cadouri sau să îi linguşeşti, trebuie doar să ai publicaţii în jur­nale şi con­ferinţe selective şi să poţi răspunde la întrebări. Ca să fii profesor trebuie să fii intâi HDR (abi­li­tat pentru cercetare), să ai suficiente lucrări publicate şi citate, să fi condus un anumit număr de doc­torate, să fii cunoscut în domeniul tău la nivel internaţional, să vii cu o direcţie nouă într-un la­bo­rator de cercetare. Foarte puţini reuşesc să ajungă profesori. Câţi profesori de la noi au no­to­rie­tate la nivel internaţional?

La universitatea din Iowa, SUA, de exemplu, ca să fii Research Engineer, trebuie să fii doc­­tor, să ai lucrări publicate, să fi capabil să deschizi un domeniu nou, să ai capacitatea de a con­du­ce proiecte multidisciplinare de echipă, să convingi că cercetarea ta este de impact. Nu decide nici o catedră, nici un consiliu pro­fe­so­ral, nici un Senat, ci o comisie de evaluare şi atât!

La noi, decide catedra. Veti spune că la noi nu se face ca în Franţa sau SUA pentru ca nu sunt bani. Nu sunt bani pentru ce? Pentru cine nu sunt bani?

Care este efectul dispreţului faţă de tineri?

Intrebarea este de prisos. Dacă nu promovăm şi nu plătim tinerii, ei pleacă. Nu numai că nu îi plătim dar îi mai şi tratăm de sus şi îi încărcăm cu sarcini ad­mi­nis­trative şi birocratice. Foarte bine, nu au decât să plece, avem şi aşa mulţi pro­fe­sori valoroşi care duc greul mai departe. Este un punct de vedere. Este şi aceasta o posibilă strategie. Dar în favoarea cui? A treia regulă este: „3. Cui nu-i con­vine să plece!, împărţim noi restul !”.

Dacă nu atragem tinerii valoroşi, cine vor fi profesorii prestigioşi de mâine? De altfel, am vazut că nu contează valoarea, totul e să ai răbdare şi să nu te pui rău cu stă­­pânirea. Să fii docil şi să nu critici. Nu-i nimic dacă nu ai articole ISI, le echi­va­lăm noi cumva, esti băiat bun. Iată şi a patra regulă: „4. Să nu critici stăpânirea !”.

De fapt, de ce avem nevoie de tineri de valoare? In topurile universităţilor din lume stăm  foarte bine şi comod: locul 2282 pentru Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca,1611 pentru Babes-Bolyai iar cel mai bun loc este 1295 pentru Politehnica din Bucuresti (sursa este site-ul http://www.webometrics.info/top3000.asp). In primele 500 uni­­ver­sităţi europene nici una ro­mâ­nească! Nu-i nimic, noi să fim sănătoşi. Ce poate fi mai bun decât un trai liniştit şi un salariu buni­cel? Ce e aia „cercetare”? De fapt nici „didactic” nu e prea clar ce inseamnă.

Cum ar fi corect să facem?

Corect ar fi ca pe frontispiciul Universităţii Tehnice din Cluj Napoca, ase­me­nea multor alte universităţi din România, să stea scris cu litere de aur că re­gu­li­le acestei instituţii sunt:

1. Nu te osteni prea tare cu munca ,că tot acolo ajungi !

2. Cine împarte parte îşi face !

3. Cui nu îi convine, să plece! împărţim noi restul !

4. Critica stăpânirii este denigrare a instituţiei !

Dacă aceste lozinci ar fi declarate pe faţă atunci nu ar mai fi absolut nimic de comentat şi re­proşat. Nici acest articol nu ar fi meritat să fie scris. Totul ar fi per­fect onest, m-aş înclina cu res­pect în faţă acestor reguli şi a celor care au avut onestitatea să le recunoască public. Pro­ble­ma este însă că în realitate pre­tin­dem altceva. De ce? Ca sa protejăm pe cine?

Nu sunt bani! Nu sunt bani pentru oamenii performanţi. Sunt în schimb pentru cei care îm­part, pentru neamurile sau cunoştintele unora care umplu birourile, pentru alţii care nu fac mai nimic toata ziua, pentru manageri care nu fac management.

„5. Toată lumea trebuie sa trăiască la umbra sta­tu­lui !”

A statului degeaba. Iată şi a cincea regulă şi ultima.

Alternativa Academică este prima publicaţie electronică românească dedicată Reformei şi manifestării atitudinii civice a lumii academice. Toate materialele publicate pot fi utilizate de orice suport media ca surse sigure şi avizate care descriu poziţia din interiorul acestui mediu. Opiniile prezentate în această publicaţie sunt personale, nu implică instituţiile unde autorii lor sunt angajaţi şi pot, numai eventual, să coincidă cu poziţiile oficiale ale acestora. Cu respectul cuvenit schimbului de idei şi adevărului, orice parte afectată de opiniile exprimate are dreptul la replică în aceleaşi condiţii ca cele exprimate de autorul acestora. Toate materialele publicate vor fi utilizate ca referinţe în toate situaţiile în care dorinţa de senzaţional sau alte raţiuni străine slujirii adevărului ar provoca deformări inadmisibile ale sensului iniţial dorit de fiecare autor în parte. Cititorii sau părţile care se consideră afectate pot să-şi exprime punctul de vedere utilizând adresa graur@graur.org. Pentru expedierea de materiale sau informaţii de interes se va utiliza aceeaşi adresă.