30 decembrie 2006

Copyright, drept de autor – economie şi educaţie (3) Sunt cetăţean european, dar numai Soros are voie să facă incubatoare de afaceri

Prof.Univ.Dorin Isoc, dr.ing, consilier in proprietate industriala, agent de brevet european, specialist cu inalta calificare in proprietate intelectuala al Ministerului Justitiei, E-mail personal: Dorin.Isoc@yahoo.com , Web profesional: http://users.utcluj.ro/~isoc. Blog: http://dorinisoc.blogspot.com

Civilizaţia Estului Europei poartă încă amprenta comunismului. In aceste ţări dispreţul pentru proprietate este suveran. Proprietatea intelectuală are şi ea parte de acelaşi dispreţ mai ales când slujitorii şcolii sunt „oameni de ştiinţă” cu numele: pentru ei a crea este echi­valent cu a scrie maculatură.   Asta nu înseamnă că nu propun căi capitaliste în limitele fanteziei lor. Incubatoarele de afaceri din universităţile de stat sunt astfel de soluţii care încalcă principiile de bază ale concurenţei loiale. Astfel tinerii întreprinzători români sunt afectaţi de orice măsură neloială practicată aiurea în Europa.

Istoria ne apropie realităţile

Sunt încă sub impresia unei vizite pe care tocmai am efectuat-o în Polonia.

Trebuie să spun pentru început că ceea ce m-a frapat a fost identitatea com­por­ta­men­tului reprezentanţilor tuturor universităţilor care desprins de himera comunismului pleni­potenţiar în faţa realităţii.

Am putut să spun adesea, cu mâna pe inimă, că mi-e greu să localizez ţară în care mă găseam: Polonia sau România.

Nu pricep nici o iotă poloneza, dar realitatea lipsită de politică indică o mentalitate comună în abordarea reformei ca proces de trecere de la comunism la altceva, hai să-i zi­cem capitalism.

Nu m-au impresionat multiplele semne de unificare pe care le presupune integrarea europeană, nu m-a impresionat că vedem aceeaşi hrană, să îmbrăcăm aceleaşi haine, că ne supunem în mod identic, aceloraşi reguli de asigurare a calităţii sau securităţii, că ne su­punem la fel banului şi a muzicii americane.

Nu m-a impresionat nici că şi în Polonia ştiinţele economiei şi cele juridice sunt încă cele mai căutate şcoli, nici că scriptic, numărul de studenţi este mai mare dar sălile de curs sunt mai mereu goale, nici că studenţilor, nişte „dascăli de şcoală nouă” nu le cer să-şi pre­gătească dinainte orele de lucrări practice unde sunt puşi să dormiteze în faţa unor ecra­ne de calculator cu mâna alunecând, fără nici un scop anume, uşor pe tastaturi.

Si alţii dispreţuiesc proprietatea

Ce m-a impresionat însă a fost dispreţul identic faţă de proprietate, dispreţul faţă de banul public, a fost derizoriul în care reprezentanţii aceloraşi şcoli comuniste pot împinge, în mod pervers, tineretul şi, pe termen lung, societatea.

Pentru început, am găsit în universitatea vizitată un incubator de afaceri. Era un in­cu­bator identic cu cele apărute şi în universităţile noastre. Incubatorul era identic până la detalii cu cele imaginate de ai noştri.

Si acolo, ca şi aici incubatorul era moşit tot de un fost potent din structura ad­mi­nis­trativă a universităţii, un prorector. Si acolo, în dispreţul raţiunii şi pe baza influenţei per­sonale, fostul potent pusese mâna pe bani publici şi amenajase într-o nebună opulenţă o bucată zdravănă din spaţiul şcolii, ceva ce pentru el trebuia să fie o imagine deformată a ca­pi­ta­lismului pe care odinioară, cu siguranţă, îl blamase. Era un incubator de afaceri cu birouri capitonate, săli de protocol, săli de mini-conferinţe, un secretariat de vis pentru un pre­şe­dinte de bancă înzestrat cu o poloneză blondă şi atât! care ar fi putut distruge familia ori­cărui magnat polonez sau român.

Incubatoare de nimic

Tot în acest spaţiu mai amenajase nişte birouri luxoase, cu telefon şi fax şi conexi­une la Internet, bine mobilate care erau deja închiriate unor tineri studenţi care se şi cre­deau oameni de afaceri.

Pentru mulţi, cele de mai sus ar părea normale şi anormală ar părea mirarea mea.

Argumentele ar apărea imediat. Păi, incubatoare de afaceri mai fac şi alţii. Nimic mai ade­vărat, dar să vedem ce se ascunde în spatele minunatelor incubatoare.

Sa vedem ce incubează ele de fapt.

Există şi tineri români care construiesc în mod cinstit afaceri

Si pentru a face povestea şi mai palpitantă, dar şi mai completă, trebuie să adaug că acum câteva luni am întâlnit în Cluj doi tineri, în două locuri diferite care-şi conduceau cu mare succes afaceri prospere proprii.

După schimbul protocolar de cărţi de vizită, am tresărit recunoscând numele unor stu­denţi care îmi tot apăreau cândva în evidenţele de prezenţă la orele de lucrări practice.

Imi aminteam cu mare precizie că făceam prezenţa, le citeam numele şi apoi fără nici un răspuns eram obligat să pun în dreptul lor litera „a” de la absent. Nu îi văzusem nicio­dată pe la ore, nu se prezentaseră la examene şi pentru mine rămăseseră nişte ade­vărate taine fără înfăţişare. Niciodată nu am ştiut dacă ei au existat aievea sau erau nişte nume fictive pe care persoane ciudate din conducerea administrativă a facultăţii le intro­duceau în mod sistematic pe listele de studenţi pentru a măslui contigentele de studenţi şi a obţine în mod dubios bugete anuale mai mari.

La întrebarea mea, fiecare în alt loc şi în alt moment, fiecare tânăr a zâmbit stingher şi mi-au spus că într-adevăr au fost studenţi, dar lansându-se în afaceri, au considerat că este mai corect să facă un singur lucru, dar să-l facă bine.

Si de fiecare dată, am simţit nevoia să mă ridic în picioare şi le-am strâns mâna cu sinceră admiraţie.

Concurenţa neloială ne loveşte tinerii

Această sinceră admiraţie mă face pe mine, in acest moment, să mă revolt în faţa ideii de incubator academic de afaceri, fie el polonez sau românesc.

Cu gândul la cei doi tineri admirabili, mi-am dat seama că acest incubatoare sunt destinate de fapt proliferării „concurenţei neloiale pe bani publici”.

Să mă explic. Concurenţa loială reprezintă un ansamblu de legi şi reguli de conduită menite să permită concurenţa corectă, pe bază de merit şi calitate a jucătorilor pieţei capitaliste.

Concurenţa loială este asemenea unui bazin de înot prevăzut cu culoare separate, cu blockstarturi şi cu pistol menit să dea startul. Câştigă cel care ia mai bine startul, întoarce bine la capăt de bazin, respectă culoarul propriu şi ajunge primul la linia de sosire.

Cel care trece de pe un culoar pe altul, sau fură startul, sau schimbă stilul de înot, sau îşi stropeşte concurenţii pe ochi cu scopul de a-şi atribui o valoare pe care nu o are practică concurenţa neloială.

Dacă cei doi studenţi ai mei, şi acum îi numesc cu mândrie „studenţii mei” deşi nu au fost la nici o oră de-a mea şi nu le-am dat niciodată vreo notă de trecere fiindcă nu au  con­si­derat corect să se prezinte la examen, şi-au făcut câte o firmă, au luat bani împrumut, şi-au găsit nişte spaţii de lucru prin mahalale, în care au cumpărat maşini de la second hand, s-au zbătut zile, săptămâni, luni şi s-au impus pe piaţă, ei nu au făcut altceva decât să joa­ce corect jocul pieţei capitaliste.

Rezultatul a fost naşterea unor firme adevărate, viabile, eficiente, aducătoare de profit, in care, culmea!, aveau drept angajaţi chiar unii dintre foştii lor colegi vremelnici de facultate.

Contraexemplul care m-a indignat este unul demn de stâlpul infamiei.

Pseudo-capitalism sau incubatoarele de concurenţă neloială pe banii statului…

Nişte indivizi, indiferent din ce ţară ar fi ei, ajunşi în funcţii de conducere, confundă banul public cu propriul lor ban şi fac investiţii care nu au nimic de-a face cu şcoala. Sunt investiţii făcute numai că „dau bine” în lume!

Că aceste investiţii sunt neruşinate o dovedeşte opulenţa şi inutilitatea amenajărilor făcute.

Sirul de ilegalităţi şi fapte imorale nu se opreşte aici.

După ce fac o investiţie importantă, aceiaşi indivizi îşi permit să ofere spre închiriere spaţii şi dotări cu preţuri situate mult sub nivelul pieţei. Cui? Păi unor tineri care continuă să facă pe studenţii, dar mai doresc să devină şi oameni de afaceri.

Trec peste faptul că, tot ca la noi, studenţi fiind, tinerii „incubaţi” sunt încă odată sub­ven­ţionaţi de acelaşi stat, adică de acelaşi contribuabil de rând, ca să-şi facă studiile gra­tuite. Mă revolt însă la gândul  că tinerii polonezi şi similarii lor români incubaţi, intră pe uşa din dos pe piaţă, la concurenţă cu tinerii din România sau Polonia sau de aiurea, care au acceptat fără rezerve bazinul de înot, blockstartul, culoarele, pistolul.

In acest fel incubarea academică poloneză sau românească se dovedeşte a fi doar un reflex comunist periculos şi păgubitor prin care nişte indivizi, cu de la sine putere, decid cine are dreptul la a fi excepţie faţă de drumul normal, faţă de regulă.

Incubatorul de afaceri în mediul academic, se dovedeşte a fi o creaţie monstruoasă, care pe faţă sprijină capitalismul iar în fond distruge valorile morale ale acestuia, corec­ti­tu­di­nea, necesitatea şi primordialitatea concurenţei, necesitatea recunoaşterii meritului şi ca­li­tăţii şi, nu în cele din urmă, adevăratul respect faţă de proprietate.

Este incubatorul o idee rea? Este incubatorul o idee stupidă? Nu, departe de mine să afirm asta. Nu, el nu este o idee rea, dacă incubatorul este finanţat din banii lui Soros sau a fundaţiei lui sau din orice buzunar privat şi nu din banul public! Adică incubatorul este o idee corectă cât timp el este văzut ca o afacere.

Vizita nu s-a sfârşit însă în incubator şi nici la incubator.

Universitatea poloneză, printr-un perfect fenomen de mimetism cu universităţile ro­mâneşti, sau invers, mai are şi un centru de transfer tehnologic.

Cum curiozitatea nu mă lăsa în pace, am întrebat despre ce tehnologii este vorba şi cui sunt ele transferate.

Puteam liniştit să-mi vâr degetele în urechi, fiindcă răspunsul a fost identic cu cel pri­mit în România: este vorba de tehnologii pe care le facem sau le vom dezvolta noi pentru partenerii care vor dori să le achiziţioneze.

Au urmat alte două întrebări fireşti: aveţi voi astfel de tehnologii? Sunt ele acoperite de brevete de invenţie?

Răspunsul s-a dovedit a fi tot o simplă întrebare: de ce am avea noi nevoie de aşa ceva?

Pentru a interpreta corect scena care se desfăşura de asemenea într-o altă zonă a universităţii, cu mai multe birouri capitonate, cu mobilier şi calculatoare noi şi cu o altă se­cre­tară poloneză blondă şi atât! Trebuie să reiau câteva precizări care ar trebui să fie la nivelul minţii soţului găinii.

Cine nu creează nu ştie ce înseamnă proprietate intelectuală…

Prima precizare este că nu poţi vinde decât ceea ce este al tău, ceea ce ai în po­se­sie. Cu alte cuvinte, dacă doreşti transferi adică să vinzi tehnologie, atunci aceasta trebuie să fie a ta.

Pentru ca o tehnologie; să fie a ta, există doar două căi legale de urmat: fie ai cum­părat-o şi atunci o revinzi, fie ai creat-o şi atunci ai un document care să atest acest lucru.

Acest document este unul singur şi oriunde în lume se numeşte brevet de invenţie şi este acordat prin proceduri legale în fiecare ţară de autoritatea în proprietate industrială, adică OSIM-ul românesc sau polonez sau american (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci).

A doua precizare vine să constate starea de fapt: nici o universitate poloneză, nici uni­­versităţile româneşti nu mai au uzul brevetării.

Nu-l mai au fiindcă acum profesorii şi cercetătorii nu mai lucrează în cercetare, nu mai răspund cerinţelor pieţei, ci fac ore, multe ore sau bântuie pe Internet de unde pot lua fragmente potrivite ca să cârpească articolele şleampete  care să le permită să se laude, vezi Doamne, că ar fi sunt „oameni de ştiinţă”!

Nu se ştie de care ştiinţă este vorba! Un lucru este însă neîndoielnic de la astfel de oameni, de la astfel de instituţii, tânărul zilelor noastre nu are ce învăţa pentru viitorul său.

S-ar putea însă ca minciuna să se dovedească a fi drogul care să-l ameţească suficient pentru serbarea momentului când devine student şi pentru încă vreo câteva luni.

Din fericire pentru societate şi pentru fiecare tânăr în parte, acest număr de luni de rupere de adevărata realitate devine din ce în ce mai mic!

Alternativa Academică este prima publicaţie electronică românească dedicată Reformei şi manifestării atitudinii civice a lumii academice. Toate materialele publicate pot fi utilizate de orice suport media ca surse sigure şi avizate care descriu poziţia din interiorul acestui mediu. Opiniile prezentate în această publicaţie sunt personale, nu implică instituţiile unde autorii lor sunt angajaţi şi pot, numai eventual, să coincidă cu poziţiile oficiale ale acestora. Cu respectul cuvenit schimbului de idei şi adevărului, orice parte afectată de opiniile exprimate are dreptul la replică în aceleaşi condiţii ca cele exprimate de autorul acestora. Toate materialele publicate vor fi utilizate ca referinţe în toate situaţiile în care dorinţa de senzaţional sau alte raţiuni străine slujirii adevărului ar provoca deformări inadmisibile ale sensului iniţial dorit de fiecare autor în parte. Cititorii sau părţile care se consideră afectate pot să-şi exprime punctul de vedere utilizând adresa graur@graur.org. Pentru expedierea de materiale sau informaţii de interes se va utiliza aceeaşi adresă.