30 decembrie 2006

Autoritate şi democraţie în mediul universitar

Marcel Cremene, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

Ce este autoritatea şi în ce raport se află aceasta cu democraţia? De ce ne-ar interesa un asemenea subiect şi cum afectează acesta mediul universitar?

Iată întrebările de la care porneşte acest articol. O sursă de inspiraţie a acestor rânduri este experienţa mea în două sisteme sociale şi universitare foarte diferite: cel românesc şi cel francez. Aş putea rezuma experienţa mea din Franţa la următoarea idee: până să iau con­tact cu sistemul francez mă simţeam aberant în societatea în care mă născusem. De atunci însă ştiu, şi mai ales, simt că nu eu, ci societatea românească, intoxicată încă de re­zi­duurile fostului regim comunist, este aberantă în raport cu alte societăţi civilizate.

Noua generaţie

Este important ca generaţia tânără, care nu a suferit siluirea mentală a anilor de comunism, să aibă modele alternative de gândire şi comportament. Nu este deloc su­fi­cient ca noile generaţii să înveţe numai de la persoane care au ajuns să joace rolul de modele, numai pentru că in vechiul regim au fost fie linguşitori - clasa nevertebratelor, fie co­laboratori cu securitatea - clasa reptilelor, fie manipulatori abili lipsiţi de orice etică - clasa „demonilor”. Ne plângem că nu avem modele sănătoase, dar este oare cu putinţă să le avem în contextul dat? Daca da, de unde? Dacă la momentul schimbării regimului puterea o aveau în mod necesar cei mai „adaptaţi”, şi cum aproape nimeni nu renunţă la putere de buna voie, la ce modele să ne aşteptăm azi?

Umbra vechiului sistem

Dar de ce vorbim despre comunism la şaptesprezece ani după revoluţie şi, mai ales, de ce în acest context? Ei bine, o facem pentru că influenţele perioadei co­mu­niste persistă încă. Din acest punct de vedere, mediul universitar românesc re­prezintă pentru societate ceva asemănător cu marile gropi din oceane: locuri în care organisme din epoci uitate mai există încă. Acest mediu este interesant de ana­lizat, deoarece el a conservat, la o scara re­dusă, sistemul comunist, apus oficial, dar încă foarte viu în mentalitatea majorităţii. Acest sistem nu poate fi con­dus decât de oameni potriviţi, adică adaptaţi. Dar dacă sunt atât de adaptaţi, de ce ar mai vrea să schimbe ceva? Ca să nu mai fie adaptaţi, pier­zân­du-si astfel puterea?

De ce ne interesează autoritatea?

In primul rând pentru că suntem conduşi de o formă de autoritate şi nu ne este in­diferent de cum, şi mai ales, spre ce suntem conduşi. In al doilea rând, pentru că noi înşine trebuie să avem autoritate. Din păcate, marea majoritate a persoanelor „cu au­to­ri­tate” de la noi, suferă de efectele nocive ale educaţiei din vechiul regim. Cei care fac excepţie sunt fie minoritari, fie au plecat deja, pentru că nu mai su­por­tau „autoritatea” înţeleaptă a celorlalţi.

Marele Inchizitor

O perspectivă interesantă asupra ideii de autoritate ne-o oferă Dostoievski în frag­mentul „Marele Inchizitor” din romanul „Fratii Karamazov”. In acest fragment scriitorul ima­gi­nea­ză o revenire a lui Isus în vremea inchiziţiei. De îndată ce îl văd, oamenii îl recunosc instinctiv, şi se adună în jurul său. In momentul în care în scenă intră Marele Inchizitor însă, toată lumea îl pă­ră­seş­te pe Isus. Autoritatea dominantă devine acum Marele Inchizitor căruia mulţimea i se închină. Acesta înţelege imediat despre ce este vorba şi dă ordin ca Isus să fie întemniţat, nimeni din mulţime nu scoate o vorbă.

Restul fragmentului conţine monologul Marelui Inchizitor în celula lui Isus. Pe scurt, acesta îi explica lui Isus că oamenii nu pot fi conduşi de către cineva care vine în nu­mele adevărului şi al iubirii, ci numai de către cineva care impune respectul prin teroare, mis­ti­fi­când adevărul. Altfel spus, conducătorul ideal este un individ care şi-a vândut sufletul Dia­volului, dar vine să vorbească în numele Dom­nului.

Acest lucru funcţionează din cauza naturii omului mediocru, majoritar, căruia i se pare avantajos să renunţe la libertatea de gândire şi expresie, în schim­bul pâinii şi al cir­cu­lui (azi televizorului). Aşa stăteau lucrurile în Evul Mediu, dar s-a schimbat cumva na­tura umană între timp?

Instinctul de conservare

Intru conservarea vechilor structuri şi consolidarea dominaţiei „adap­ta­ţilor” ma­jo­ritari, dăm salarii de cinci ori mai mari unui profesor în raport cu un asistent (în UE raportul e mai mic !) şi promovăm oamenii pe criterii de cantitate de maculatură sau de relaţii sociale.

Plătim la limita supravieţuirii pe tinerii doctoranzi, îi cazăm în cămine stu­den­ţeşti, unde administratorul fusese mituit în prealabil de anumiţi studenţi, care astfel îşi permit să van­dalizeze sistematic pa­lierul noaptea. Nopţile ne­dor­mi­te şi bur­sa ridicolă îl aduc pe bie­tul doctorand care, culmea, mai trebuie să şi mun­ceas­că ziua, în pragul disperării şi îl de­termină să plece.

După care vine un şef în faţă şi ne explică cât de bine merg treburile, dar că tinerii nu prea sunt interesaţi să pună umărul la „pro­păşirea neamului”. Astfel, nu ne rămâne decât să ne bazăm tot pe vechile şi credincioasele slugi, atât de „lăudabile în sacrificiul lor” de a rămâne pe poziţii. Nimic mai ipocrit însă: câţi o fac din sacrificiu şi datorie şi câţi pentru că s-au „adaptat”?

Oricum cei care rămân, din datorie sau vocaţie, nu dau doi bani pe asemenea la­u­de pentru ca scopul lor ii face sa fie cu mult mai presus de asta.

Putem vorbi despre democraţie în mediul universitar?

In primul rând cred că nu prea ştim ce este democraţia, pentru că nu ne-a în­văţat nimeni. De altfel, cine să ne înveţe: foştii activişti sau co­la­boratori cu se­cu­ritatea ? Sau cei care o viaţă s-au temut să spună ce cred şi să critice sistemul ?

Dacă veţi vedea vreodată la o şedinţă un şef care ia în mod real în seamă părerile celor mai mici în grad, care încurajează aceste păreri şi chiar critici la adresa lui, care ştie să folosească efectiv aceste idei, recunoscând că mai multe capete gândesc mai bine decât unul singur, atunci să ştiţi că aţi fost martorii unui exerciţiu de democraţie. De câte ori aţi văzut aşa ceva în universitate ? De câte ori aţi văzut un şef care să nu se comporte faţă de subalterni ca şi cum el ar fi mai deştept şi mai bun ca ei în toate, asemeni unui dictator?

Paradoxal este că cei care nu suportă să fie criticaţi, şi care uzează de ie­rar­hie privindu-ne dispreţuitor de la înălţimea „inteligenţei” lor, sunt de fapt tocmai cei mai in­com­pe­tenţi.

Ei se folosesc abuziv de puterea lor ca să bage pumnul în gura celor mai mici în func­ţie, să îi intimideze. După care vin să ne ţină discursuri sforăitoare. Asta ştiu ei cel mai bine: să ţină discursuri demagogice şi să raporteze mândri producţia la hectar.

Lozinca lor reală este „Să facem totul de faţadă !”. De aceea orice critica îi sperie: riscă să dezvelească fondul putred ascuns cu grijă. Cum îi recunoaştem pe aceştia? Dacă până acum nu i-aţi recunoscut în jurul vostru, vă mai ofer un indiciu: ei sunt aceia care se comportă ca un dictator faţă de subalterni şi ca un lingău faţă de superiori.

Ei sunt „adaptaţii”, ei sunt „performanţii” ! Aceşti indivizi, care se pre­tind a fi au­to­ri­tari, nici măcar nu cunosc de fapt sensul pe care îl dau psihologii ter­menului de „au­to­ri­tate”: a stabili în mod democratic, a publica un set de reguli clare şi apoi a le respecta. Vi se pare că are acest lucru de-a face cu dictatura sau cu linguşeala?

Morala de stăpân şi morala de sclav

O perspectiva interesantă despre autoritate şi putere o aduce Nietzsche. El afirmă că dreptatea este întotdeauna de partea celor care au puterea, pentru că, de fapt, ei fac şi împart dreptatea. Aceeaşi filosofie a lui Nietzsche, ne învaţă să distingem între morala de sclav şi morala de stăpân.

Dacă gândeşti şi te comporţi ca un sclav atunci meriţi să fii un sclav. Dacă accepţi să ţi se bage pumnul în gură, atunci o meriţi cu vârf şi îndesat.

Dacă înghiţi demagogia, deşi îi simţi putreziciunea, atunci să îţi fie de bine. În fine, dacă nu eşti un luptător, atunci nu meriţi să fii decât un sclav.

Niciodată nu sunt de vină cei care ne mint, ne batjocoresc sau ne supară, ci numai noi, pentru că avem atitudine de sclav şi merităm de fapt tot ce ni se întâmplă.

Dar cum să ştim să fim altceva decât un popor de sclavi, dacă zeci de ani părinţii noştri şi noi am învăţat că trebuie să ne temem să spunem adevărul, să ne temem să cri­ticăm sistemul şi pe cei cu „autoritate”?

Alternativa Academică este prima publicaţie electronică românească dedicată Reformei şi manifestării atitudinii civice a lumii academice. Toate materialele publicate pot fi utilizate de orice suport media ca surse sigure şi avizate care descriu poziţia din interiorul acestui mediu. Opiniile prezentate în această publicaţie sunt personale, nu implică instituţiile unde autorii lor sunt angajaţi şi pot, numai eventual, să coincidă cu poziţiile oficiale ale acestora. Cu respectul cuvenit schimbului de idei şi adevărului, orice parte afectată de opiniile exprimate are dreptul la replică în aceleaşi condiţii ca cele exprimate de autorul acestora. Toate materialele publicate vor fi utilizate ca referinţe în toate situaţiile în care dorinţa de senzaţional sau alte raţiuni străine slujirii adevărului ar provoca deformări inadmisibile ale sensului iniţial dorit de fiecare autor în parte. Cititorii sau părţile care se consideră afectate pot să-şi exprime punctul de vedere utilizând adresa graur@graur.org. Pentru expedierea de materiale sau informaţii de interes se va utiliza aceeaşi adresă.