13 aprilie 2010

Scriitorii de ISI-uri

Conf.Univ.Marcel Cremene, dr.ing, Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca

In zilele noastre, scriitorii de ISI-uri sunt persoane foarte căutate în lumea academică. Cel ce s-a născut scriitor de ISI-uri este un tip foarte norocos! Aceasta, deoarece, conform criteriilor CNCSIS, cercetarea îşi manifestă cel mai evident calitatea rezultatelor prin lucrările publicate în jurnale ISI.

Perfect. Cine poate contesta faptul că cele mai importante jurnale sunt cele indexate/cotate în sistemul Thomson ISI? Cine se poate îndoi de valoarea jurnalelor de top? Probabil nimeni care nu este ignorant sau nesăbuit. Am putea deduce că sistemul este pe calea cea bună. Asta însă nu trebuie să ne împiedice să analizăm totuşi lucrurile…

Ar fi de bun simţ să pornim de la ipoteza că, în general, Magister Ludi (Maestrul jocului) face regulile în aşa fel încât să obţină un anumit rezultat dorit. În cazul de faţă, un astfel de rezultat declarat este „creşterea calităţii şi vizibilităţii internaţionale” a cercetării româneşti.

Jucătorii au libertatea să aleagă strategia care le aduce câştigul maxim, respectând, bineînţeles, toate regulile jocului. Câştigul este maxim atunci când: a) se maximizează cantitatea de rezultate (conform criteriilor de calitate) si b) se minimizează efortul, costurile, riscurile.

In condiţiile date, efortul este minim dacă se vizează cele mai puţin selective jurnale indexate ISI. Daca este vorba despre jurnale BDI, efortul este minim dacă se vizează revistele CNCSIS B+, de preferinţă o revistă locală. A nu se înţelege că revistele noastre sunt cele mai slabe sau că nu trebuie susţinute. Este doar un exemplu la îndemână. Important este ca publicaţiile să nu fie selective. Altfel creşte efortul şi mai ales riscul.

Câştigul este maxim dacă numărul de articole este maxim. Acest lucru se obţine tot când se vizează cele mai puţin selective jurnale, ca şi în cazul precedent. De aici deducem că, în condiţiile actuale, rezultatele aşteptate ar trebui să fie creşterea mare a numărului de publicaţii în cele mai puţin selective jurnale indexate ISI si/sau BDI, de exemplu reviste CNCSIS A.

Perfect. Dar duce acest lucru la creşterea calităţii? Este acest lucru un pas spre creşterea vizibilităţii internaţionale?

Există conferinţe internaţionale de top, selective (20-30% rata de acceptare sau chiar mai puţin), cunoscute de specialiştii din domeniu, care au un impact si o vizibilitate internaţională mult mai mare decât un decât un jurnal ISI/BDI din josul clasamentului. Cercetătorii din ţările civilizate ştiu ce înseamnă o conferinţă de top şi ştiu că ajungând să publici acolo ai: o confirmare a calităţii muncii tale, o „companie” selectă, o sursă de inspiraţie şi conexiuni. Nu toate conferinţele sunt „turistice” așa cum cred unii! Există o singură „problemă” cu aceste conferinţe: recenzia este serioasă, detaliată iar selectivitatea este ridicată.

Totuşi, în sistemul actual, o conferinţă de top face mai puţin decât un jurnal CNCSIS B+ unde recenzia o fac poate numai colegii de catedră.

Nu am reuşit să înţeleg de ce un jurnal, prin simplu sau statut de „jurnal”, ar trebui să fie superior unei conferinţe de top.

Nu am reuşit să înţeleg de ce cuvântul „selectivitate” este la încă la noi un tabu. Scuza unora este că această selectivitate nu se cunoaşte întotdeauna. Poate. Dar în destule cazuri se poate afla dacă se doreşte cu adevărat.

Din fericire, factorul de impact începe să conteze tot mai mult. Deocamdată însă acest lucru se simte cam timid. CNCSIS a făcut o clasificare a jurnalelor în trei categorii, după factorul de impact. Astfel, pe lângă funcţia binară, ISI versus non-ISI mai avem încă o funcţie, cu trei nivele (clase de impact). Este un pas înainte.

De ce nu s-ar face însă şi o clasificare a importanţei conferinţelor, pe domenii? De ce nu s-ar valoriza şi publicarea în conferinţele de top? Nu indică acest lucru îndeajuns calitate şi vizibilitate? Nu aceasta era obiectivul „jocului”?

Pe urmă, este oare factorul de impact măsura supremă şi atotcuprinzătoare a valorii ideilor ştiinţifice? De exemplu, ce factor de impact are o revista nouă, pe un domeniu emergent şi îngust? Sau poate se doreşte ca toată lumea să se ocupe numai de probleme de impact larg de genul „cum sa vindeci cancerul” şi să publice în reviste de hiper-impact gen „Nature” sau „Science”? În afară de impactul larg mai există şi impactul într-o zonă mai îngustă. Acesta nu trebuie valorizat?

In altă ordine de idei, deocamdată se pare că se merge pe următoarea logică simplistă: vă dăm bani mai mulţi (din care mai taie criza cu generozitate) ca să produceţi rezultate similare cercetătorilor din ţările dezvoltate, fără să aveţi condiţiile lor însă. Astfel, scriitorii de ISI-uri latenţi, care până ieri nu publicau pentru că nu aveau bani, în sfârşit pot să o facă acum pentru că sunt plătiţi!

Oare e chiar aşa de simplu? Oare banii sunt singurul ingredient necesar şi suficient în acest demers, de altfel foarte lăudabil?

Ceea ce noi avem mai puţin (există şi excepţii din fericire!) faţă de cei cu care ne comparăm, sunt alte lucruri, mai profunde, care se construiesc în timp, prin acţiuni sistematice: echipe eficiente cu tradiţie pe un anumit domeniu, conducători de doctorat cu competenţe comparabile cu omologii lor din ţări dezvoltate, cercetători cu competenţe comparabile cu omologii lor din ţări dezvoltate, manageri cu competenţe de management pe proiecte de cercetare (şi care nu îşi văd mai ales de afacerile personale), evaluatori cu competenţe de evaluator de proiecte de cercetare. Nu în ultimul rând e necesar un mediu social sănătos, în care se valorizează competenţa şi nu şmecheria, lozincile gratuite, eticheta şi discursurile. La acestea se adaugă un sistem decent, bine organizat, în care un salariu corect nu înseamnă supraîncărcare cu ore didactice sau, aşa cum ne recomandă unii politicieni, un second job. Adică condiţii umane şi normale de muncă.

Problema este că atingerea unor astfel de deziderate cere să existe voinţă, organizare, viziuni, politici şi strategii inteligente la nivel înalt…

In ultimele două decenii de „capitalism” s-a investit enorm de puţin în educarea cercetătorilor, managerilor de proiecte de cercetare şi a evaluatorilor din domeniul cercetării. Lozinca „educaţia este un domeniu prioritar” este deocamdată doar încă un clişeu printre altele, doar încă o afirmaţie nedemonstrabilă şi deci strict gratuită la îndemâna politicienilor. Din păcate, scriitorii de ISI-uri nu se nasc aşa, ei se formează. Ne mai rămâne deci să sperăm în formarea lor spontană şi mai ales în pofida condiţiilor de mediu.