31 iulie 2009

Ce nu putem noi: Educaţia ca EDUCAŢIE

Analist GRAUR

Ministra Educaţiei a comis-o din nou. A dovedit din nou că singura performanţă pe care şi-o poate imagina este liniştea fără viaţă: cum să facem învăţământ de calitate numai cu sindicatele, adică fără ameninţări de noi greve “intelectuale”.

Astfel dumneaei, specialistă în toate şi nimic, a ales să facă legile educaţiei în pas alergător şi cu sprijinul celor ce-i seamănă adică specialişti în toate.

Ce nu au aflat însă aceşti specialişti de alcov este că educaţia nu are nimic de-a face cu populismul şi nici cu moda.

Si buba s-a spart exact acolo unde se întâlneau moda şi populismul.

Aceleaşi persoane gri, cu aere de profesori universitari, cu apucături de lideri de sindicat, cu veleităţi de oameni politici şi funcţionari, toate odată! şi-au dat încă odată examenul pe care l-au mai dat odată în anii 90. Atunci, speriaţi de neştiinţa lor manifestă, au făcut pe populiştii şi au introdus instantaneu, la chemarea unui mare om politic atoateştiutor, informatica în toate şcolile. Cum însă nu ştiau exact ce înseamnă „informatică” au apărut o mulţime de micro-cursuri universitare care dădeau tinerilor liceeni cunoştinţe de balast. In numele modei şi al populismului, programa şcolară liceală a fost încărcată cu ore multe de „informatică”. Graba se justifica fiindcă în acest fel se putea afirma că noi, adică NOI, dorim şi facem Reforma prin introducerea acestei ştiinţe noi şi absolut necesare.

Error! Informatica nu este o ştiinţă universală pe care să o abordeze elevii. Sunt altele cunoştinţele care stimulează dezvoltarea intelectuală a tânărului.

Situaţia a fost încă odată similară cu un alt moment la fel de dezastruos al istoriei învăţământului românesc şi anume acela în care a fi strungar era cerinţa şi singurul semn al modernismului învăţământului liceal.

Nimic mai eronat! Dar cine să-i spună ministrei care doreşte să controleze totul că planul de învăţământ, cerinţele de bacalaureat şi necesităţile de evoluţie intelectuală performantă sunt lucruri care nu pot fi convenite, mai ales nu cu sindicatele, ci trebuie studiate şi un timp suficient şi cu oameni care ştiu multă carte?

Cine să-i spună ministresei garantate că a folosi calculatorul este o necesitate în foarte multe locuri şi că acest deziderat nu presupune ani de şcolarizare, ci cel mult un instructaj de circa 30 de minute? Cum poate fi convins un ministru care varsă banul public fără nici o noţiune de eficienţă economică?

Nimeni. Asta nu înseamnă însă că dumneaei, ministra educaţiei şi inovării (oare ce o mai fi şi asta) nu epatează cu orice ocazie.

Pentru minunata zicere „competenţă digitală” GRAUR îi acordă ministresei un nou semn de recunoaştere a minunilor lumii politicienilor prin titlul de HaiducContraCivilizaţiei în rang de „pârligar de soi”.

Cu umilinţă ne adresăm noului geniu al ştiinţei româneşti cu rugămintea de a ne lumina dacă fiind „competenţă digitală”, şi fiind probabil degetele de la o mână, care deget şi cum ar trebui el ţinut spre a dovedi buclucaşa competenţă? Ce se va întâmpla dacă unii din bacalaureaţi nu vor avea vârsta majoratului la momentul examenului şi dacă indicarea „competenţei digitale” va putea fi interpretată ca o insultă potrivit codului penal?