5 iulie 2009

Transferul real de cunoaştere

Miodrag B.

Evul mediu, a fost cunoscut printre altele ca o epoca de înflorire a breslelor, acele veritabile caste de meseriaşi care se ocupau de una şi aceeaşi meserie din tată în fiu. Modernismul societăţii democratice înseamnă pe de altă parte libertatea de a alege o meserie. Si libertatea de a concura pe o piaţă.

Dar concurență înseamnă tocmai să nu laşi adversarul să te depăşească şi ce mijloc ar fi mai bun decât ascunderea cunoaşterii ?

Profesorul amenințat de şomaj va preda doar generalitățile, ținând micile secrete care l-ar avantaja numai pentru el. Fireşte în cazul când este un specialist real şi nu unul din acei “friend of everything and master of nothing”.

Firma va ține tehnologia proprietară ascunsă sub şapte lacăte, chiar dacă pe ici pe colo a mai ciugulit şi ea din tehnologiile libere: un fel de reacție pozitiv-distructivă.

Iar apoi într-un veritabil cor al suferinței ipocrite patronul se va plânge că nu găseşte meseriaşi cu experiență, studentul că nu face ceea ce i-ar trebui la curs iar profesorul de instabilitatea şi precaritatea job-ului şi salariului.

Adăugam aici şi faptul că nici studenții universităților noastre, nici patronatul interesat de specialiştii pe care teoretic îi ai pe piață ca o resursă infinită, nici statul interesat de creşterea impozitelor NU se dovedesc de fapt interesați să investească în cunoaştere, în stocarea cunoaşterii, în transmiterea cunoaşterii reale de la cunoscătorii ei la noii absolvenți.

Aşa că asistăm la o deprofesionalizare în masă, cu acordul tuturor părților implicate, ascunsă elegant sub maldăre de diplome, de cărți mozaic cu 3-4 autori – pe care specialiştii adevărați le detestă – de doctorate şi diplome vândute şi alte pseudo dovezi de profesionalism.

Alternativele există. Iar aici un Jiminy Cricket îmi şopteşte de pe umăr: ...pentru cine nu are sacu'pe cap!

Acum, când scriu aceste rânduri îmi vin în minte doar două exemple: O firmă de medicamente japoneză, care a avut surpriza să descopere că dintre agenții săi comerciali (plecați pe teren la medici) câțiva erau străluciți, o masă mare, mediocri şi unii chiar slabi şi nu ştia cum să facă. Fireşte, cursurile teoretice se dovedeau ineficiente, noii veniți nu reuşeau să prindă arta de a interacționa cu medicii prea grăbiți sau prea ocupați. In final a ajuns să trimită echipe mixte dintr-un versat şi un nepriceput astfel ca ei să-şi transmită abilitățile reale, practic, unul altuia, cam aşa cum făceau breslaşii din evul mediu din tata în fiu.

Alt exemplu: Un grup de muzicieni s-au strâns în jurul unui site internet (Jamendo) pentru a-şi împărtăşi proiectele unul altuia. In acel grup profesional, profesioniştii pot să-şi folosească unul altuia materialele, muzica este liberă, doar exploatarea produsului final în scop comercial se plăteşte. Ei consideră că o asemenea licențiere de tip “doar unele drepturi sunt rezervate” este una din soluțiile adecvate mileniului acesta.

Chiar recent, la o întâlnire a profesioniştilor software cu viitorii profesionişti am avut o dispută pe tema accesului la cunoştințe şi a modelului de afacere: reprezentantul unei firme vota pentru secretul fabricației şi vânzarea soft-ului iar tinerii veniseră să primească spre studiu software liber, Linux.

Aici s-ar putea adăuga şi alte idei ale unor grupuri de inovatori.... Succesul altor proiecte cu participare largă, cum este Wikipedia, arată că există soluții şi posibilități de conlucrare, chiar peste timp şi spațiu, dacă accesul la cunoaştere se democratizează.

Trăim într-o lume în care obsedați de consumul distructiv de resurse, obsedați parcă de a frauda statul sau pe noi înşine, obsedați în a ne fura unii altora căciulile, uităm o mică poveste despre capitalism care sună cam aşa:

“ Ce-ar fi dacă pentru a prepara micul dejun ar trebui să:
- dăm o fugă la ferma din satul vecin să aducem laptele;
- să luăm un avion până în India să aducem ceaiul;
- să fugim cu sacul de grâu la moara să măcinăm, apoi la brutărie să coacem ca în final să venim cu pâinea acasă;
- pentru ceaşca de cafea dăm o fugă cu avionul în Brazilia iar pentru cacaoa preferată a puştiului să plecăm în Arabia ...
şi lista ar putea continua.”, ceea ce dovedeşte că imaginea capitalismului agresiv ar trebui măcar pe ici pe colo înlocuită cu imaginea grupurilor de oameni care îşi unesc resursele şi priceperile pentru a face ceva util semenilor lor.

Să nu uităm că, situația demografică a României ne pune in fața unei probleme care va deveni majoră: cum asigurăm transferul competențelor reale ascunse în mințile inginerilor, specialiştilor şi profesorilor pensionari, nu o dată scoşi la pensie din motive de buget, către mult mai redusa masă de tineri absolvenți de liceu ?

Las aceasta problema, deschisa, în fața dumneavoastră... Comentarii ?

Articolul este disponibil sub licență Creative Common.